Discursurile pe care conducătorii le țin în momente istorice importante rămân adânc întipărite în conștiința unui popor. Ele constituie jaloanele pe care se construiește identitatea națională, balizele între care se definesc valorile pentru care indivizii și grupurile merită să lupte, piatra de temelie a însăși ființei naționale.

De cele mai multe ori, în asemenea momente istorice importante, conducătorii vorbesc despre trecut și despre viitor. Despre trecut, ei ne evocă evenimente menite să reaprindă sentimentele care au călăuzit poporul până în acel moment: mândrie, idealuri naționale, revoltă împotriva opresiunii, dorință de libertate sau autodeterminare etc. Sunt amintite adesea figuri proeminente ale trecutului, oameni de vază care au condus sau inpirat poporul prin ideile și acțiunile lor, oameni prin care a fost menținută în momente de restriște unitatea națională. Iar despre viitor, conducătorii vorbesc despre aspirațiile naționale sau despre țelurile pe care poporul le dorește împlinite și de care depinde adesea gradul de fericire și mulțumire populară.

Mare ne este mirarea așadar când în pericopa acestei săptămâni, într-un astfel de moment marcant al istoriei poporului evreu, Moșe se adresează națiunii pe un cu totul alt subiect. Evreii au fost robi în Egipt peste două sute de ani, prinși într-o robie grea și nemiloasă. După o perioadă inițială de bunăstare în vremea lui Iosef și a generației sale, evreii au devenit apoi sclavi și au muncit din greu pentru egipteni, cu prețul sănătății lor, a vieții lor, a vieților familiilor lor. Copiii le-au fost uciși de către Faraon, trupurile le-au fost puse la grele încercări, identitatea națională a fost nimicită, Dumnezeu a fost uitat. Conform Midrașului, în Egipt, evreii au ajuns pe al patruzeci și nouălea nivel de impuritate spirituală din cincizeci posibile. Încă un pas în jos și totul ar fi fost definitiv și irevocabil pierdut.

Însă acum, la finalul a zece urgii, semne și minuni făcute de Dumnezeu prin Moșe și Aaron, Exodul este gata să se producă. Evreii urmează să părăsească țara robiei lor, nu doar în viață, ci și cu capul ridicat, ca popor al lui Dumnezeu, cu avere, demnitate și promisiunea unui viitor luminos. Numeroase teme importante pot fi abordate: cât de mult am suferit, ce ne așteaptă în Țara Promisă, cum facem să ajungem acolo, cum ne vom organiza pe drum etc.

Și totuși, Moșe vorbește despre cu totul altceva în discursul său din aceste momente. Subiectul: educația sau, mai exact, obligația pe care părinții o au de a le povesti copiilor istoria poporului evreu. Spuneți întreaga poveste, îi îndeamnă el pe evrei. Nu omiteți detalii. Nu o povestiți doar, ci recreați-o an de an. La Seder, în seara în care în fiecare primăvară celebrați ieșirea din Egipt, aduceți pe masă simboluri, cântați cântece, recitați versete din Tora și explicați-le, jucați jocuri. Toate — menite să suscite atenția copiilor, să îi țină treji și atenți, să îi facă să pună întrebări și să aștepte răspunsuri la ele, menținând astfel vie povestea Exodului.

De altfel, dacă privim atent, îndemnul de a povesti copiilor despre Exod apare de trei ori în pericopa noastră:

Și va fi, când vei veni în țara pe care Dumnezeu ți-o dă ție precum a spus, și când vei urma acest ritual și copiii tăi îți vor spune: ”Ce înseamnă acest ritual pentru tine?”, tu să le spui: ”Este ofranda de Pesah pentru Dumnezeu, care a trecut peste casele evreilor în Egipt și i-a lovit pe egipteni și a cruțat casele noastre.” — Exodul 12:25-27

În acea zi să îi spui copilului tău: ”De aceea a făcut Dumnezeu asta pentru mine când am ieșit din Egipt.” — Exodul 13:8

În viitor, când copilul tău te va întreba: ”Ce este aceasta?”, tu să îi spui: ”Cu o mână puternică ne-a scos Dumnezeu din Egipt, din țara robiei.” — Exodul 13:14

Primul paragraf vorbește despre faptul că Dumnezeu a lovit pe întâii-născuți ai egiptenilor și a trecut peste casele evreilor. Însă — așa cum remarcă și Rași în comentariul său — acest moment este o referire directă la mielului de Pesah (Korban Pesah), a cărui sacrificare a devenit obligatorie pentru evrei doar odată cu intrarea în Ereț Israel. ”Când vei veni în țară” — spune Tora. Atunci trebuie spusă povestea. Înainte, în cei patruzeci de ani de peregrinări prin deșert, povestea era opțională. După intrarea în Israel, ea a devenit obligatorie, la fel ca și Korban Pesah pentru toate generațiile de evrei.

Al doilea paragraf face referire — conform tradiției iudaice — la celelalte simboluri de la Seder: azimă (mața) și ierburile amare (maror) pe care le alăturăm jertfei de Pesah. În Hagada, termenul בעבור זה (”baavur ze”) — ”de aceea” este asociat indisolubil cu aceste simboluri pe care le folosim în seara de Seder. Prin ele, povestea libertății noatre nu este doar spusă, ci recreată, retrăită, reînnoită.

Iar al treilea paragraf se referă la cele patru întrebări pe care copiii le pun la Seder, celebra ”Ma niștana””Prin ce se deosebește această seară de toate celelalte seri?”. ”Ce este aceasta?”, întrebarea din versetul nostru este de fapt chiar una dintre cele patru întrebări, cea adresată de fiul simplu, תם (”tam”). Ea este calea cea mai directă, cea mai pură, către povestea exodului: întrebare și răspuns, o conversație inter-generațională menită să conecteze trecut, prezent și viitor și să le subsumeze evenimentului prin care evreii și-au dobândit libertatea și identitatea națională: Exodul din Egipt.

O aluzie la țară. O aluzie la libertate și simbolurile prin care ea este celebrată. Și o aluzie la ritual și legătura dintre generații. Dacă privim cu atenție, acestea sunt exact ingredientele oricărui discurs demn de un moment istoric marcant: ideal, libertate, legătură între trecut, prezent și viitor. Însă în discursul lui Moșe toate aceste elemente se circumscriu noțiunii de educație, de a transmite generației următoare mesajul ieșirii din Egipt. Și asta pentru că doar prin copii putem de fapt merge mai departe.

Țara își pierde relevanța dacă valorile în spiritul cărora ea există devin irelevante pentru generațiile următoare. Libertatea devine doar o simplă amintire dacă tinerii, copiii, urmașii nu o îmbrățișează, nu o protejează, nu o promovează în viața lor de zi cu zi. Ritualul este sec și inutil dacă nu reușește să îi inspire pe cei care vin după noi; el se stinge odată cu noi și se disipă în deșertul uitării. Iar fără legătura dintre generații nimic de fapt nu poate exista în identitatea unei națiuni. Și de aceea discursul lui Moșe despre Exod vorbește despre educație și copii. Pentru că doar prin această filieră Exodul continuă să aibă un sens, chiar și astăzi, la mii de ani după ce evenimentele respective au avut efectiv loc.

Este o idee uimitor de simplă, dar și uimitor de eficientă. Pentru a ne menține, nu sunt necesare discursuri bombastice, ci doar idei și simboluri simple prin care să îi educăm și inspirăm pe cei care ne vor urma.

În societatea actuală, care adesea își pierde sau ”redefinește” forțat valorile, acest mesaj este indispensabil atât pentru prezent, cât și pentru viitor. El ne dă nu doar rețeta succesului în discursurile pe care le țin liderii noștrii, ci și însăși rețeta supraviețuirii și a triumfului în fața asimilării, apatiei și dezinteresului. Sau, după cum scria rabinul Jonathan Sacks în chiar comentariul său de anul acesta:

Cel mai mare dar pe care îl putem oferi copiilor noștri nu sunt banii sau valorile materiale, ci o poveste. Nu o poveste fantastică, ci una care îi conectează pe ei cu noi și cu o moștenire bogată în idealuri înalte. Nu suntem fire de praf aruncate ici și colo de vânturile trecătoare ale modei sau imediatului. Suntem moștenitori ai unei povești care a inspirat sute de generații de strămoși de-ai noștri și care a transformat efectiv lumea. Ceea ce uităm, se pierde. Lumea occidentală de astăzi își uită povestea. Fie ca noi să nu ne-o uităm niciodată pe a noastră! — Rabin Jonathan Sacks

Șabat Șalom!

Share This