Ca ”restanță” de săptămâna trecută — când nu am reușit să redactez un comentariu pe marginea pericopei Itro — iată câteva răspunsuri pe care comentatorii le oferă la o întrebare clasică: De ce a meritat Itro ca una din pericopele Torei să-i poarte numele? În fond, doar șase pericope din cele cincizeci și patru poartă nume de persoane: Noah, Haiei Sara, Itro, Korah, Balak și Pinhas. Paradoxal, niciunul din eroii principali ai Torei, Avraham, Ițhak, Iaakov, Iosef sau Moșe nu au o pericopă care să le poarte numele. Ce a făcut așadar Itro să merite onoarea? Mai mult, ce a făcut Itro să merite onoarea suplimentară ca însăși pericopa Revelației — cea în care Tora ne povestește cum Dumnezeu a coborât pe Muntele Sinai pentru a oferi poporului evreu Legea — să fie numită după el?

O primă explicație se desprinde chiar din versetele în care Tora ne povestește cum Itro vine la Moșe imediat după Exod.

Itro, preotul Midianului, socrul lui Moșe, a aflat tot ce făcuse Dumnezeu pentru Moșe și poporul Său, Israel; a aflat că Domnul scosese pe Israel din Egipt. Itro, socrul lui Moșe, a luat-o pe Țipora, soția lui Moșe, care fusese trimisă acasă. […] Itro, socrul lui Moșe, a venit cu fiii și nevasta lui Moșe în pustiu unde aveau ei tabăra, la muntele lui Dumnezeu. […] Itro s-a bucurat pentru tot binele pe care-l făcuse Domnul lui Israel și pentru că-l izbăvise din mâna egiptenilor. — Exodul 18:1-2, 18:5, 18:9

Spre deosebire de toate popoarele care auziseră aceleași vești despre Exod, Itro nu ezită să vină în întâmpinarea evreilor și să se bucure pentru eliberarea lor. În iudaism, acest lucru poartă numele de הכרת הטוב (”hakarat hatov”) și constă în abilitatea unui om de a fi recunoscător pentru lucrurile bune pe care le întâlnește sau de care aude. Spre deosebire de Amalek, spre exemplu, care — la fel de conștient de Exod — alege să-i atace pe evrei (Exodul 17:8-16), Itro învață că a fi recunoscători și a demonstra empatie și bucurie pentru binele altuia este un lucru important. Atât de important în fapt, încât Tora îl asociază chiar cu pericopa Revelației, cea în care evreii își capătă destinul de popor al lui Dumnezeu, popor de oameni recunoscători pentru toate binefacerile pe care Acesta li le oferă nu numai în timpul Exodului, ci și pe tot parcursul istoriei.

O a doua explicație pentru onoarea conferită lui Itro este un fapt pe care l-am mai amintit și în trecut: faptul că Itro i-o aduce lui Moșe înapoi pe Țipora, soția sa, reamintindu-i astfel acestuia importanța vieții de familie. Deși cu un rol major în conducerea poporului evreu, funcționând atât ca profet cât și ca judecător al evreilor proaspăt eliberați din robie, Moșe are nevoie să i se reamintească faptul că și familia sa este importantă, nu numai poporul. Iar Itro face acest lucru și punctează faptul că la baza societății stă în ultimă instanță familia și că relațiile pozitive dintre oameni încep acasă, între soț și soție, între părinți și copii. Din nou, o lecție valoroasă și un motiv suficient pentru onoarea primită…

A treia explicație este legată de sugestia pe care Itro i-o face lui Moșe, aceea de a numi judecători care să judece ”pricinile mai neînsemnate”. Vorbind despre această sugestie pe care Itro o face în Exodul 18:17-23, rabinul Jonathan Sacks explica următoarele:

Legământul de la Sinai a stabilit pentru prima dată noțiunea de limită morală a puterii. Toată autoritatea umană este o autoritată delegată, supusă imperativelor morale supreme ale Torei înseși. Lumea de sub ceruri nu are putere absolută. Acest fapt a fost acela care a făcut distincția între iudaism și imperiile lumii antice sau naționalismele laice ale lumii vestice contemporane. Israel a putut într-adevăr învăța politică concretă de la un midianit (Itro), însă a trebuit să învețe limitele acestei politici de la Dumnezeu Însuși. Există o temă comună între povestea lui Itro și Revelația de la Sinai, anume aceea care ambele presupun delegarea autorității, distribuirea sarcinilor și democratizarea conducerii, [pentru că] numai Dumnezeu poate conduce singur. — Rabin Jonathan Sacks

Onoarea pe care o identifică aici pentru Itro rabinul Sacks este aceea că Itro a fost capabil să ”complementeze” Revelația sinaitică. La fel cum pericopa următoare, Mișpatim, se ocupă de lucruri pragmatice, din viața cotidiană — relații de lucru, furturi, răniri, compensații materiale etc — tocmai pentru că iudaismul nu poate exista doar în înălțimile spirituale ale Sinaiului, tot așa și Itro, prin sfatul său către Moșe, aduce iudaismul în sfera practică și pragmatică. Contribuția lui Moșe la iudaism nu poate fi tăgăduită, însă dacă abilitatea sa de a judeca poporul, dacă însăși Tora pe baza căreia se întemeia acea judecată rămânea exclusiv prerogativul său (elitist), atunci iudaismul nu ar fi putut continua în generația următoare. Sfatul lui Itro îl obligă pe Moșe să distribuie sarcini, să educe, să supravegheze, să responsabilizeze, asigurând astfel continuitatea legii mozaice și a legământului poporului evreu cu Dumnezeu.

O a patra explicație are legătură directă cu persoana lui Itro, cu identitatea sa. Conform Midrașului, Itro avea șapte nume, cel pe care Tora îl folosește fiind, desigur, Itro. În ebraică, acest nume provine de la cuvântul יתר (”ieter”), însemnând ”mai mult” sau ”adăugare”. Prin ceea ce a adus în iudaism — modul de funcționare efectivă al sistemului de justiție — Itro a împins iudaismul înainte, i-a adăugat un nou nivel. Totodată, prin intervenția sa, Itro a demonstrat că se identifică profund cu valori pe care însuși iudaismul le promovează: grija față de alții, empatia, dorința de a ajuta. Un nou motiv pentru care rabinii au decis ca numele său să fie onorat la un asemenea nivel…

Și o a cincea explicație pe care doresc să v-o ofer este una pe care am auzit-o chiar în acest Șabat de la rabinul sinagogii pe care o frecventez, rabinul Boruch Perton. Citându-l pe rabinul Iaakov ben Așer — supranumit și Orach Chayim după comentariul său pe Șulhan Aruh — rabinul Perton explica faptul că tradiția iudaică a dorit ca pericopa noastre să poarte numele de Itro pentru a ne vorbi despre modestie. Uneori, noțiunea de ”popor ales” sub care a rămas cunoscut în istorie poporul evreu, poate da naștere la controverse și — de ce nu — chiar la aroganță (sau acuzații de aroganță). Pentru a sublinia faptul că noțiunea de ”ales” nu înseamnă că suntem mai buni sau mai inteligenți decât alții, tradiția iudaică a numit însăși pericopa în care primim Revelația de la Sinai cu numele unui neevreu, Itro, care a demonstrat înțelepciune în sfaturile și acțiunile sale. Altfel spus: suntem ”aleși” doar pentru că Dumnezeu ne-a încredințat o misiune și pentru că El Și-a dorit o relație specială cu noi, și nicidecum pentru că am avea niște calități intrinseci, înnăscute, care ne ridică deasupra altora. O lecție valoroasă, desigur, definind și colorând într-o lumină a înțelegerii și respectului reciproc relațiile dintre popoare, dintre oameni, dintre evrei și neevrei.

Cinci explicații (deși probabil putem găsi și altele): conștientizarea binelui, sublinierea importanței vieții de familie, democratizarea și responsabilizarea justiției, continua aspirație către mai mult și respectul față de valoarea și calitățile altora. Cinci atribute demne — fiecare în parte — de a fi onorate și apte să exercite o influență pozitivă asupra indivizilor și națiunilor.

”Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, un singur nume, li s-a spus”Itro.

Șabat Șalom!

Share This