Semne de intrebare

[DE CE STA IOSEF INCA DOI ANI IN INCHISOARE?]
Pericopa Miketz incepe cu intunericul. Incepe cu Iosef in inchisoare, nemancat, nespalat, uitat de oameni, chiar si de catre cei carora le-a facut bine. Fara familie, fara prieteni. Cu doar o saptamana in urma, pericopa Vaishlach se incheia prin cuvintele: “Mai marele paharnicilor nu s-a mai gandit la Iosef. L-a uitat.” [40.23] Pe omul care ii daduse vestea cea buna, aceea ca va fi scos din inchisoare! Iar intrebarea care vine este “de ce?” Cum poti uita un om care ti-a fost apropiat in momente atat de triste ale vietii tale si care te-a ajutat sa te mentii?

Talmudul ne spune insa ca “lui Iosef ii fusese destinata o anume perioada de timp pe care sa o petreaca in inchisoare”. Se pare ca motivul exact ne scapa, insa o explicatie (fie ea si partiala) exista: Iosef l-a rugat pe mai marele paharnic sa “isi aduca aminte” de el (in ebraica zechartani) si sa “il aminteasca” (in ebraica hizcartani).

Pentru o ruda apropiata care moare (fereasca Dumnezeu!), Kadish-ul se rosteste timp de un an. Exista o alta explicatie pentru care aceasta perioada este scurtata la 11 luni, insa in principiu Kadish ar trebui spus timp de un an. Iar rugaciunea de Kadish – desi nu pomeneste in nici un fel persoana decedata – ne aduce aminte de aceasta. Iosef s-a rugat de mai marele paharnic in doua randuri, sub o forma sau alta, sa isi aduca aminte de el. Si pentru asta a trebuit sa ramana in inchisoare timp de 2 ani.

Si pentru ca anticipez ca multi dintre voi nu veti fi satisfacuti de explicatie, mai ofer una: despre tzadikim (oameni drepti) se spune ca Dumnezeu ii judeca cu severitate dubla. Ceea ce a facut Iosef in acele clipe a fost ca si-a pus toata increderea in mai marele paharnicilor, si nu in Dumnezeu. Singura incercare de “evadare” din inchisoare a fost aceea in care el se roaga de omul pe care l-a ajutat sa il ajute la randul lui. Si nu e rau faptul ca s-a bazat pe oameni (toti trebuie sa o facem, in fond traim printre oameni) ci rau – sau poate “nu atat de bine” – este faptul ca nu s-a bazat pe Dumnezeu.

[DE CE VISEAZA FARAON?]
Va rog in primul rand sa mai priviti o data la intrebare. Nu am intrebat “Ce viseaza Faraon?”, (caci explicatia in acest domeniu este foarte clar prezentata in Tora), ci “DE CE?”

In Tora, visul este de obicei sinonim cu profetia. Este una din uneltele pe care le foloseste Dumnezeu pentru a dezvalui oamenilor planul Sau, viitorul. Si de obicei acest vis este prezentat in maniera oarecum codificata, ascunsa. Pentru a intelege este nevoie de minti luminate, de oameni “speciali” si nu in ultimul rand de inspiratie divina. Faraon nu are nimic din toate acestea. El doar viseaza. Magii Egiptului sunt oameni speciali, au minti luminate, dar le lipseste a treia componenta…

Privind in termeni simplisti, Faraon viseaza acest vis pentru ca pana si el, stapan peste Tara Egiptului si temut de toti supusii, este neajutorat si in pericol cand vine vorba de planul lui Dumnezeu. Si Dumnezeu doreste sa il lumineze un pic… In tarile vecine Egiptului, cei sapte ani de foamete au facut victime, saraci si bogati, tineri si batrani, oameni simpli si imparati deopotriva. Dar, asa precum ne spune Tora, “in toata Tara Egiptului era paine” [41.54] Pentru ca asa a vrut Dumnezeu!

Doriti un motiv in plus? Ok. Acelasi Faraon, acelasi stapan de temut si “zeu” in tara si cultura poporului lui, a fost o simpla unealta in mana lui Dumnezeu. Conform planului divin, Iosef trebuia sa ajunga la putere in Egipt. Pentru a-si putea aduce familia, pentru a putea sa si-o hraneasca, in ultima instanta pentru a avea cu ce sa si-o hraneasca. Si pentru a asigura desfasurarea urmatoare a evenimentelor: sclavia, Moshe, povestea de Pesach, cei 40 de ani in pustiu, Cele Zece Porunci…

Si mai exista un motiv pentru care Faraon viseaza. Si – pastrand suspansul – voi incerca sa il prezint si pe acesta la rubrica “Ce putem invata pentru astazi?”

[EGIPT – INTRE BINE SI RAU]
Este discutabil daca faptul ca Iosef a ajuns in Egipt a fost un lucru bun sau rau. Se poate spune ca daca nu ajungea, poporul evreu ar fi murit de foame in Canaan. Se poate spune, pe de alta parte, ca venirea lui Iosef in Egipt a insemnat inceputul robiei. Privite prin perspectiva viitorului, lucrurile sunt bune uneori si rele in alte situatii. Iosef este Tzafnat Paneah (talmaciul de vise) al lui Faraon, evreii o duc bine un timp, apoi sunt transformati in sclavi, pentru ca mai apoi sa iasa din Egipt in plina splendoare dupa toate minunile pe care le face Dumnezeu pentru ei.

Mistic vorbind, in Egipt evreii au ajuns pe treapta a 99 de decadere din 100 posibile. La fel ca si in pustiu, cateva zeci de ani mai tarziu, cand au venerat vitelul de aur. Atunci (abia atunci) au fost ei capabili sa se intoarca spre Dumnezeu si sa se roage. Atunci au putut sa faca ceva pentru iudaismul si soarta lor…

Stim cu totii (mai ales dupa aceasta Dvar Tora) de ce au ajuns evreii in Egipt. Dar stiti care este unul din motivele pentru care au iesit ei din Egipt? Pentru ca fiii lui Iosef se numeau Manashe si Efraim, pentru ca aveau nume evreiesti si se comportau ca evrei. Pentru ca lui Iosef insusi, conducatorului intregului Egipt, Primului Ministru al lui Faraon, Tora ii atribuie numele de ish tzadik (om drept). La fel ca la inca doi (si numai doi) in toata istoria: Noach si Mordehai.

Fiecare in epoca sa, la sute si mii de ani distanta unul de altul, acesti oameni au avut in comun un singur lucru: au trait in lumi dificile, in societati rele sau idolatre, in amenintare, ura si greutati. Si s-au pastrat ca evrei! Despre toti si fiecare dintre ei in parte, Tora ne spune ca erau OAMENI si erau DREPTI. Cu tot ce inseamna aceste doua notiuni.

Egiptul a fost greu. Pentru Iosef, pentru generatia de dupa el, pentru multi din noi astazi, cand inca mai incercam sa ne smulgem de acolo (din mentalitati, societati, comportamente “egiptene”). Pentru cei care reusesc, exista locurile in cartea de istorie. Pentru cei care nu, exista uitarea. Iar noi suntem cei care incearca si lupta. Pentru noi exista incurajari, idealuri si coroane de lauri. Nu neaparat pentru reusita, ci – mult mai important – pentru incercare!

Ce putem invata pentru astazi?

[SALVARE SAU EXIL?]
Asa cum am spus, pericopa de saptamana aceasta incepe cu intunericul. La inceput, Iosef este in exil. Departe de familie si de prieteni. Iar dupa pericopa de saptamana viitoare, in care el se impaca cu fratii lui, tot poporul evreu ajunge in exil, in Egipt, intr-un intuneric si mai mare…

In scrierile talmudice, invatatii au enumerat patru tipuri distincte de exil:

  1. NAFSHI (SPIRITUAL) – exilul din Babilon, in care evreii au fost fortati dupa distrugerea Primului Templu.
  2. GUFANI (FIZIC) – exilul ilustrat de exemplu de povestea de Purim, cu Haman si incercarea lui de a distruge fizic, complet si definitiv, poporul evreu
  3. SICHLI (INTELECTUAL) – exilul exemplificat de perioada elenista, in care cultura si filosofia greaca au incercat sa domine lumea
  4. HACOL (TOTAL) – inceput cu 2000 de ani in urma, cu componentele sale nationala (lipsa tarii), sociala (persecutii), intelectuala (influente straine, de cultura si limba) si fizica (pogromuri, Holocaust si multe multe altele)

Cum se leaga toate astea de povestea lui Iosef?!? Pericopa Miketz este citita intotdeauna, in fiecare an, de Hanuca. Si literele cu care incep aceste patru tipuri de exil sunt exact aceleasi cu cele de pe dreidel (titirezul de Hanuca). Pe dreidel, aceste litere afirma: NES GADOL HAIA SHAM (Minune mare a fost acolo). Si dreidel-ul insusi, prin legenda lui, este – dincolo de jocul pentru copii – un mare si reprezentativ simbol al triumfului.

[DE CE VISEAZA FARAON?]
Cuvantul “vis” se traduce in limba ebraica prin
halom. O simpla anagrama, transforma acest cuvant in lohem, care inseamna “luptator”.

* * *

Am zis (si o repet pentru a treia oara): pericopa Miketz incepe cu intunericul. Lumina este ceea ce apare mai tarziu. Prin povestea de Pesach, si Moshe, si Cele Zece Porunci…

In urma cu doi ani am citit ca folosind un singur alef, care are si semnificatia de “1” (Dumnezeu), se poate transforma gola – EXIL, ingheula – MANTUIRE. Se poate transforma prin credinta in Dumnezeu si in planul Sau, prin lucruri mai mici sau mai mari pe care le putem face, prin lucruri care (o credem sau nu) CONTEAZA! Si, mult mai important, prin vise.

Eu m-am intrebat de multe ori cum au reusit oameni care au trait doi, trei, patru ani la Auschwitz sau Treblinka sau Majdanek sa mai existe azi. Nu fizic, ci cum pot sa existe spiritual? Cum pot sa mai vorbeasca, sa mai creasca si mangaie copii, cum poate sa le placa sa se plimbe sau sa miroasa florile? Au reusit-o numai prin credinta (in ei insisi si Dumnezeu, in ce ordine doriti). Au reusit-o prin sperante si asteptari. Intr-un cuvant, VISE!

Medical vorbind, mecanismul viselor nu este clar: somn REM, unde alfa, etc… Eu vreau sa vorbesc insa despre alte vise, la care mecanismul este mai clar. Nici acesta pe deplin lamurit, insa mult mai clar. Este vorba de vise cu ochii deschisi, ale unor oameni ca si noi… Nu profetii, nu viitor codificat. Este vorba de visul lui David ben Gurion si al lui Theodore Hertzl, visul care s-a numit Medinat Israel (Statul Israel). Este vorba de visul in care oamenii de dupa ei au vazut Statul Israel inflorit.

La Iaacov, visele insemnau promisiuni. In vremea lui Iosef – mesaje divine. La mii de ani mai incolo, pentru oameni care au crezut in ele – visele au insemnat o tara, un loc special pentru ei si pentru noi. Iar astazi, in lumea noastra, pentru care lucrurile se intampla uneori prea repede si nu tot timpul in directia corecta – visele inseamna “aprobarea pentru maine”. Si pacea mondiala, si intelegerea intre religii si rase, si oprirea poluarii, si leacul pentru cancer sau SIDA, toate acestea sunt visele omenirii de azi.

Si, impartasindu-va asta numai pentru ca vreau sa stiti si voi, visul meu este unul mult mai modest si mai simplu: este speranta de a trai, in cultura, religia si obiceiurile noastre inca mult de acum incolo. Este vorba de visul nostru, al celor ramasi prin locuri mult prea mici si mult prea indepartate unul de altul, de a trai inca (in ciuda a tot ceea ce a trecut peste bunicii si parintii nostri) ca evrei…

Adesea, toate astea par lucruri imposibile, pentru ca de multe ori nu mai visam. Ni se intampla sa ne trezim si sa ne socheze intr-atat ceea ce vedem, incat sa nu mai putem continua… Ni se intampla sa trecem de la lumi feerice la cruda realitate. Sau chiar sa nici nu credem uneori in lumile acelea feerice…

Am promis ca voi oferi inca un motiv pentru care Faraon viseaza. Ei bine, el viseaza pentru ca trebuie sa o faca, pentru ca are nevoie sa o faca. Fara sperante, scopuri si idealuri (unele chiar de neatins) oamenii se pierd, dispar… In urma cu ani, vorbindu-se despre Statul Israel, s-a spus ca “daca veti vrea, nu va fi o poveste”. Azi suntem datori sa spunem la fel despre visele noastre. Suntem datori sa facem anagramarea si sa transformam halom (vis) in lohem (luptator).

* * *

Si in incheierea comentariului la Miketz, doar atat: de Hanuca, lumina se aprinde. Si – contrar a ceea ce se intampla de obicei (cu trezitul de dimineata, de exemplu) – o data cu aceasta lumina incep si visele. Minunea cu uleiul de pe vremea lui Iehuda Macabi (un alt mare luptator), minunea ca noi azi traim si suntem evrei ca si el, minunea asta mare se intampla aici.

FIE SA AVEM CU TOTII PUTEREA SA FACEM PARTE DIN MINUNEA ASTA!
FIE SA AVEM CU TOTII DORINTA DE A LUPTA PENTRU VISELE NOASTRE!
SI FIE CA DUMNEZEU SA NI LE INDEPLINEASCA!

Shabat Shalom!
Hanuca Sameah!
Hodesh Tov!

Share This