În tradiția iudaică, Șabatul din această săptămână poartă un nume special: Șabat Șira, adică Șabatul Cântării. Acest lucru se datorează faptului că în acest Șabat, în pericopa Beșalah, citim și Șirat Haiam, Cântarea de la Mare, în care evreii Îi mulțumesc prin cântec de slavă lui Dumnezeu, pentru că i-a salvat definitiv de urmăritorii egipteni. Citim în paginile Torei despre momentul în care apele mării se abat asupra oștii egiptene, apoi textul ne consemnează că tot poporul a început să intoneze o cântare Atotputernicului.
Tot poporul? Sau numai o parte din popor? Ne spune Tora în versetul 15:1, că ”Moise și copiii (sau fiii) lui Israel au cântat această cântare”. Unde sunt femeile, fiicele lui Israel? Au cântat și ele împreună cu bărbații sau au fost excluse de la acest moment special de celebrare? Ei bine, imediat după ce Tora consemnează în întregime, într-o structură aparte, marcată pe coloane în sulurile de Tora, Cântarea de la Mare, aflăm și despre acțiunea femeilor:
Iar Miriam profetesa, sora lui Aaron, a luat tamburina în mână, și au ieșit toate femeile după ea cu tamburine și cu dansuri. Și Miriam le-a răspuns: ”Cântați Domnului, căci este preamărit în slavă – pe cal și pe călărețul lui i-a aruncat în mare.” – Exodul 15:20-21
Deci și femeile au participat la celebrare, la slăvirea lui Dumnezeu pentru faptele Lui miraculoase! Însă oare ați fost atenți la versete? Foarte atenți? Spre deosebire de cântarea bărbaților, consemnată în versetul 1, cântarea femeilor mai conține și un alt element: dansul. Mai precis – ca să fim până la capăt exacți în analiza acestor versete – Miriam ”a luat tamburina în mână” și a încurajat femeile să cânte, iar femeile au ieșit după ea ”cu tamburine și cu dansuri”.
Dacă interpretăm într-adevăr sintagma בני ישראל (bnei Israel) amintită în versetul 1 ca desemnând exclusiv pe ”fiii lui Israel”, adică bărbații – și zic asta pentru că ea poate fi înțeleasă, ca în alte contexte, și sub titulatură generică, adică referindu-se la toți ”copiii lui Israel”, bărbați și femei deopotrivă – dacă înțelegem așadar că prima cântare a fost intonată doar de către bărbați, atunci ar trebui să concluzionăm că bărbații au cântat doar vocal. Nicăieri în versetul 15:1 nu ni se spune că bărbații ar fi folosit tamburine (sau orice alt instrument) care să-i acompanieze în cântarea lor. Apoi, versetul 15:20 vorbește despre atât despre tamburine, cât și despre dansuri.
Există așadar, ascunsă în străfundurile acestor versete, o subtilitate ușor stranie: celebrările de la mare din cadrul Exodului au luat mai multe forme: bărbații au cântat vocal, Miriam a cântat vocal și cu tamburina, iar celelalte femei au cântat vocal și cu tamburina, și au și dansat. Pare că Tora ne zugrăvește aici o progresie, o evoluție a manifestărilor de jubilare.
Desigur, putem explica această progresie în variate moduri… Cel mai simplu (dar nu și benefic) ar fi să nu-i dăm mare importanță, considerând că textul Torei este pur și simplu imprecis, însă această abordare contravine flagrant ideii iudaice – deosebit de înrădăcinată în tradiția rabinică și în iudaism – că fiecare detaliu al textului biblic este extrem de important. Putem totodată considera că manifestările de bucurie pot fi diferite la diverse categorii de oameni, poate diferite pe sexe, între bărbați și femei – însă dacă spunem aceasta, va trebui să explicăm de ce acțiunea lui Miriam, o femeie, nu se conformează niciunei categorii, cântecul ei fiind însoțit de tamburine (adică mai mult decât la bărbați), dar nu și de dansuri (adică mai puțin decât la femei). Putem gândi de asemenea că Tora vrea să scoată în evidență tocmai evoluția acestei jubilării, un crescendo al emoției și trăirii: mai întâi doar cuvinte, apoi cuvinte însoțite de ritm sau muzică instrumentală, și în final cuvinte, muzică și dans.
O explicație pe care am descoperit-o recent în scrierile rabinului contemporan Yitzchok Adlerstein mi se pare că depășește calitativ toate aceste explicații, fiind extrem de interesantă și fascinantă: există uneori o diferență între propunere și concretizare, între plan și acțiune.
În textul Torei, în versetele citate anterior, regăsim în ordine acțiunea lui Miriam, apoi acțiunea femeilor și abia apoi imperativul pe care Miriam îl adresează femeilor: ”Cântați Domnului!” Ceea ce nu găsim însă nicăieri este un indiciu că femeile ar fi înțeles cu adevărat acțiunea inițială a lui Miriam, acea ”luare în mână a tamburinei”. Nicăieri nu găsim o confirmare din partea femeilor că au înțeles cu adevărat rostul cântecului instrumentat al lui Miriam. Nicăieri nu găsim nici măcar întrebarea: ”De ce cântăm exact?”
Ceea ce se desprinde din textul Torei – explică rabinul Adlerstein – este doar atât: că femeile au auzit muzica, dar n-au auzit și nota divină care se ascundea în spatele acelei muzici. Cei care au văzut-o pe Miriam cu tamburina în mână au crezut că acțiunea ei este doar o simplă manifestare de jubilare, de veselie, un îndemn la distracție. Nimic din acțiunea lui Miriam nu a părut că are o nuanță de sacralitate și complexitate, tot ce s-a văzut la prima vedere a fost o invitație la o petrecere. Iar la petrecere, oamenii mai și dansează…
Dansul însă poate avea și o altă conotație. În pericopa Ki Tisa, în Exodul 32:19, Tora folosește același cuvânt ebraic, מחלת (meholot) – ”dansuri”, pentru a descrie jubilarea idolatră din jurul vițelului de aur. Desigur, cuvântul ebraic este folosit și în context sacru, de jubilare înaintea lui Dumnezeu, însă el apare și în context profan, adică îndreptat către idolatrie. Spre exemplu, în Psalmi 150:4, psalmistul ne îndeamnă să ”Îl slăvim [pe Dumnezeu] cu tamburină și dans”. Dar în Psalmi 53:1 și în alte contexte, מחלת (mahalat), provenind, conform lui Rași, de la חולה (hole) – ”bolnav”, un cuvânt ortografiat identic ca și consoane dar vocalizat ușor diferit, desemnează un instrument muzical care face aluzie la suferință și melancolie, și nicidecum la bucurie sau ascensiune spirituală.
Văzând cum au interpretat femeile acțiunea sa inițială, Miriam are o reacție la fel de edificatoare. Tora folosește în versetul 15:21 verbul לענות (laanot) – ”a răspunde” pentru a-i prefața vorbele adresate celorlalte femei. Ceea ce spune Miriam femeilor în acest verset nu este așadar doar o explicație a inițiativei ei, ci și un răspuns la acțiunea pe care femeile au întreprins-o în urma acelei inițiative. ”Răspunzându-le”, Miriam le spune de fapt că au înțeles greșit acțiunea ei. Mesajul ei este simplu, iar rabinul Adlerstein îl sumarizează astfel: ”Nu trivializați un moment de sfințenie! Acest moment nu este unul de veselie profană, de distracție. Cântarea trebuie să izvorască din inimă și să exprime recunoștința noastră față de Dumnezeu! Nu cântați și nu dansați așadar din plăcere, ci tocmai pentru că «Domnul este preamărit în slavă»!”
Acesta este un mesaj profund, important… Însă pentru a-l înțelege pe deplin, mai avem nevoie să conștientizăm un detaliu, și anume finalul versetului 21, în care Miriam indică motivul pentru care Domnul este preamărit în slavă: ”pe cal și pe călărețul lui i-a aruncat în mare”. Acesta este un motiv de slavă? Ar trebui să ne bucurăm oare de suferința altora? Ei bine, bucuria care stă la baza Cântării de la Mare este într-adevăr pentru eliberarea din robie, pentru faptul că suferința noastră încetase, pentru că puteam de acum sluji lui Dumnezeu în libertate. Însă și faptul că justiția lui Dumnezeu s-a împlinit, adică acea acțiune de aruncare în mare a cailor și călăreților, era în sine un motiv de bucurie. După tot ceea ce le făcuseră evreilor în timpul lungilor ani de robie, egiptenii meritau să fie pedepsiți. Faptul că ajunseseră acum, pe malul mării, să fie martori la împlinirea actului de justiție divină era pentru evrei, în sine, un motiv de a-L preamări pe Dumnezeu.
Acesta este un concept profund. Dumnezeu este cu adevărat unic și indivizibil în unitatea și unicitatea Lui. Uneori însă, oamenii au tendința să asocieze doar binele cu Dumnezeu, în timp ce răul este asociat cu alte entități, cum ar fi, spre exemplu, diavolul. Această viziune asupra lumii se numește dualism și nu este în niciun caz o formă de monoteism. Iudaismul se opune vehement acestei idei. Atât binele cât și răul, atât mila cât și justiția, atât dragostea cât și intransigența, duritatea chiar, își au – toate – originea în Dumnezeu. În Isaia 45:7, Dumnezeu Se prezintă astfel: ”Eu făuresc lumină și creez întuneric, fac pace și creez răul – Eu, Domnul, fac toate acestea.”
Cele două versete din pericopa noastră vin să ne ofere așadar un mesaj deosebit de profund, cu diverse planuri pe care merită să le deslușim: Dumnezeu este Sursa tuturor lucrurilor, Creatorul și Conducătorul întregului Univers. Actele Lui de binefacere sau de justiție, faptele Lui firești sau cele miraculoase, interacțiunile Lui cu lumea creată, în variate ipostaze și sub variate forme – reprezintă în sine un motiv principal pentru care merită să-L preamărim. A-L conștientiza pe Dumnezeu, a-I vedea acțiunile în tot ceea ce ne înconjoară, este un act profund sacru. Iar manifestările noastre de bucurie (metafora cântecului și tamburinelor) în Prezența Lui ar face bine să se conformeze acestor idei și nu să-și dilueze semnificația către manifestări potențial idolatre (metafora dansului), slujind zei de lemn și piatră sau propria noastră plăcere.
Șabat Șalom și Tu Bișvat Sameah!
Opinii recente