De ceva vreme, în special de când am început să lucrez la proiectul de traducere a Torei din ebraică în română, am devenit foarte atent la nuanțe. O virgulă în plus sau în minus față de normal, o ordine mai aparte a cuvintelor, un termen inedit folosit în locul unuia consacrat — toate sunt suficiente pentru a genera un comentariu interesant sau pentru a modifica uneori radical sensul unui verset.

Citind săptămâna aceasta un comentariu mai vechi al rabinului Sacks, mi-a sărit în ochi o idee legată de versetele pericopei Vaikra, în care Tora face o distincție interesantă. În descrierea ofrandei care trebuia adusă pentru un păcat comis involuntar, pericopa noastră prezintă trei tipuri de păcătoși: Marele Preot, ”toată obștea” (sintagmă pe care comentatorii o interpretează ca facând aluzie la Sanhedrin, tribunalul suprem iudaic) și ”conducătorul poporului” (în ebraică: נשיא — ”nasi”). De regulă, versetul care descrie ofranda necesară pentru răscumpărarea păcatului începe cu cuvântul אם (”im”) – DACĂ. Însă în cazul conducătorului (nasi), Tora începe versetul cu cuvântul אשר (”așer”)CÂND. Este posibil ca Marele Preot, judecătorii Sanhedrinului, comunitatea lui Israel în ansamblul ei sau un simplu individ din popor să greșească. Însă în cazul conducătorului obștii, greșeala nu este doar posibilă, ci și probabilă. Când vorbește despre greșeala conducătorului, Tora nu spune spune dacă va păcătui”, ci mai degrabă când va păcătui”.

Diferența este desigur subtilă, însă semnificativă. De ce oare îl consideră Tora pe nasi mai vulnerabil la erori, de ce consideră că greșeala conducătorilor este practic inevitabilă?

Iată câteva explicații ale comentatorilor, aduse în prim-plan în eseul rabinului Sacks:

Conducătorul (”nasi”) are un rol aparte în ierarhia socială evreiască. El nu este nici un kohen, care îndeplinește rolul de mediator între popor și Dumnezeu; nu este nici un profet, care aduce mesajul divin printre oameni. El este cel care conduce comunitatea, care asigură respectarea legii și care rezolvă disputele care apar între membrii societății. Adesea, rolul de nasi a fost în iudaism unul ereditar — spre exemplu în cazul familiei lui Hilel, care a condus poporul evreu în perioada romană — și, tot adesea, acest rol implică nu doar probleme evreiești, ci și relația cu autoritățile civile și cu alte națiuni.

Și tocmai datorită acestor particularități, din cauza acestui rol aparte și a structurii funcției pe care o ocupă, nasi-ul este mai vulnerabil la erori.

Sforno (Italia, 1475-1550) ne spune că, de regulă, cei care au autoritate asupra altora tind să greșească mai mult. Fie datorită bogăției lor care le conferă superioritate socială, fie chiar datorită puterii pe care o exercită, ei ajung de multe ori să nu mai fie atenți la semnalele de alarmă pe care le trage propria lor conștiință. Adesea, liderii se cred invulnerabili, deasupra legii, se cred mai presus de greșeală și păcat, și tocmai de aceea ei greșesc mai des și mai mult.

Rabeinu Bahye (Spania, 1255-1340) merge în aceeași direcție, pe tema puterii care corupe. El este de părere că liderii devin adesea aroganți, mândri, plini de ei, și astfel uită de puterea divină, de faptul că există Cineva deasupra lor, uită de sistemele de control și echilibru al puterii pe care legea și structura socială le are și cad — voit sau involuntar — în greșeală.

Rabinul Elie Munk (Franța, 1900-1981) pune vulnerabilitatea conducătorilor pe seama unei consecințe directe a însăși activității pe care o desfășoară. Spre deosebire de koheni, care îndeplineau ritualul în Templu, sau de Sanhedrin, care judeca poporul pornind de la legea lui Dumnezeu, nasi-ul ocupă o funcție publică în care componenta religioasă este minimă. El se ocupă cu precădere de probleme laice: pace și război, administrarea guvernului, relații internaționale etc. Modul de gândire a unei persoane implicate în mod curent în astfel de teme este mai de grabă unul pragmatic, decât religios sau spiritual, și astfel respectivul este mai probabil că va greși din punctul de vedere al legii Torei.

Rabinul Simha Hakohen, supranumit și Meșeh Hohma (Lituania, 1843-1926), aduce în prim-plan ideea de popularitate a liderilor. Nici kohenii și nici judecătorii din Sanhedrin nu erau obligați să dea socoteală poporului pentru activitatea pe care o desfășurau. Prin contrast, un nasi era ales sau, cel puțin, avea nevoie de sprijinul și aprobarea poporului pentru a guverna. Din acest motiv, acțiunile sale erau uneori menite să promoveze funcția sau să încurajeze popularitatea, și nu neapărat să facă lucrul corect sau necesar într-o situație dată. După cum spune simplu rabinul Sacks: ”Nu întotdeauna ce vrea poporul este și ce vrea Dumnezeu.”

Câteva posibile motive, fiecare adevărat în felul său, fiecare completându-le pe celelalte…

Iar concluzia este simplă: calitatea de lider este una de multe ori complexă și uneori această complexitate produce greșeli. Un conducător trebuie să îmbine abil în acțiunile sale atât realismul situațiilor pe care este pus să le gestioneze, cât și idealismul principiilor Torei și al îndemnurilor divine către îndeplinirea cărora trebuie să tindă.

Însă ceea ce este foarte important în iudaism este recunoașterea unei idei fundamentale: Dumnezeu nu Se așteaptă de la lideri să nu greșească niciodată. Acest lucru este de altfel imposibil și pericopa acestei săptămâni atestă și subliniază clar acest fapt. Conducătorii sunt oameni și greșesc și ei, ba chiar mai mult (și uneori mai grav) decât oamenii de rând. Ce contează este ca liderii să fie permanent conștienți de greșelile lor, să le corecteze și — atunci când este cazul — să plătească pentru ele.

Noțiunea de responsabilitate — pe care atâția conducători din trecut și din prezent o ignoră sau o desconsideră — este crucială în iudaism. În pericopa Vaikra, Tora ne-o subliniază pentru a nu fi niciodată uitată, zugrăvindu-ne totodată o imagine ideală (nu idealizată!) a conducătorului: un om capabil să își asume riscuri, să ia decizii importante și uneori dificile și să își recunoască și repare greșelile atunci când ele apar. Un lider bun este o persoană care își înțelege misiunea de a conduce și caută să și-o ducă la bun sfârșit cu curaj și cu integritate. Sau după cum concluzionează și rabinul Iohanan ben Zakai în Talmud:

Ferice este generația al cărei conducător este dispus să aducă o jertfă de păcat pentru greșelile sale. — Tosefta, Bava Kama 7:5

Șabat Șalom!

Share This