Credit foto: ChatGPT | openAI
Am descoperit de curând, în scrierile rabinului american contemporan Yissocher Frand, o conexiune deosebit interesantă între pericopa Naso și numeroase alte scrieri și concepte iudaice. Tot creditul pentru idee îi aparține rabinului Frand și sper ca învățăturile pe care le vom descoperi împreună în cele ce urmează să fie adăugate spre meritul său înaintea Celui Suprem.
* * *
Există în iudaism trei texte care au exact aceeași lungime.
Cea mai lungă pericopă din Tora – Naso – are 176 de versete.
Cel mai lung capitol din Tehilim – Psalmul 119 – are 176 de versete.
Cel mai lung tratat din Talmud – Bava Batra – are 176 de file.
Coincidență? Poate. Dar uneori tradiția iudaică ne invită să luăm coincidențele suficient de în serios încât să ne întrebăm ce încearcă ele să ne spună.
Pericopa Naso vorbește despre ofrandele pe care fiecare căpetenie de trib le-a adus în ziua inaugurării Tabernacolului. Psalmul 119 vorbește despre omul care caută Învățătura lui Dumnezeu. Iar tratatul Bava Batra vorbește despre relații interumane: granițe, proprietăți, spații comune, documente, moșteniri și conflicte care pot să apară între vecini.
Toate aceste universuri spirituale par să vorbească prin același număr: 176. Însă dacă privim atent temele abordate în aceste scrieri, acest număr nu este doar o măsură a lungimii respectivelor texte. Privit din perspectiva a ceea ce sintetizează, el poate fi considerat o ”hartă” a vieții evreiești: omul în fața mesajului divin, omul în călătoria sa spirituală și omul în comunitate.
Și cu toate acestea, există o diferență… Spre deosebire de cele 176 de versete din Psalmul 119, circumscrise temei spiritualității și moralității, și spre deosebire de numeroasele teme comunitare din filele tratatului Bava Batra, pericopa Naso este extrem de repetitivă. Ultimul capitol al pericopei, capitolul 7 din Cartea Numeri, cel mai lung de altfel din întreaga Tora (89 de versete), conține de douăsprezece ori exact același text. Darurile aduse de conducătorii triburilor lui Israel sunt identice. Aceleași vase. Aceleași cantități. Aceleași animale. Aceleași cuvinte. Iată textul complet, repetat pentru toți cei doisprezece conducători:
Cel care și-a adus în prima zi ofranda a fost Nahșon, fiul lui Aminadav, pentru tribul Iuda. Iar ofranda lui: o tipsie de argint în greutate de o sută treizeci [de sicli], un vas de argint de șaptezeci de sicli în siclul Sanctuarului; ambele umplute cu făină fină frământată cu untdelemn pentru prinos; o lingură de zece [sicli], de aur, plină cu ofrandă de mirodenii; un tăuraș, un berbec, o oaie în primul său an de viață pentru arderea-de-tot; un țap pentru jertfa de păcat. Iar pentru jertfa de pace: două vite, cinci berbeci, cinci țapi, cinci miei în primul an de viață – aceasta este ofranda lui Nahșon, fiul lui Aminadav. – Numeri 7:12-17
Iar întrebarea apare aproape inevitabil: de ce această repetiție? Tora, ale cărei cuvinte sunt atât de prețioase și din ale căror particularități rabinii au dedus atâtea învățături – are acum nevoie oare de zeci de versete pentru a repeta aceeași ofrandă?
Există un midraș care răspunde la această întrebare și ne dezvăluie o dramă ascunsă.
Primul conducător de trib, Nahșon ben Aminadav, din tribul Iehuda, a adus darul său fără complicații. Fiind primul, ceea ce a decis el să includă în ofrandă a fost, prin definiție, inedit. Însă al doilea conducător de trib, Netanel ben Țuar din tribul Isahar, s-a confruntat cu o dilemă. Instinctul îi spunea că ofranda lui trebuia să fie originală. Poate ceva mai impresionant? Poate ceva cu adevărat magnific? Poate că ideea era să încerce să-l depășească pe Nahșon ben Aminadav? Însă dacă ar fi încercat într-adevăr acest lucru, atunci al treilea conducător de trib, Eliav ben Helon din tribul Zevulun ar fi încercat să-l depășească pe el. Și apoi al patrulea pe al treilea, și al cincilea pe al patrulea, și așa mai departe… Și astfel, inaugurarea Tabernacolului, care avea menirea de a uni poporul evreu, s-ar fi transformat într-o competiție, într-o paradă a inventivității și orgoliului. Unitatea ar fi devenit competitivitate, iar competiția ar fi înlocuit camaraderia.
Decizia pe care a luat-o Netanel ben Țuar a fost una profundă, iar valoarea ei a rămas să ne inspire și astăzi. Pentru că în acele momente de dilemă, Netanel ben Țuar a înțeles că nu doar păcatul distruge sfințenia, ci, uneori, și dorința de a fi ”mai sfânt” decât celălalt.
Ce a făcut așadar Netanel ben Țuar? A hotărât să aducă aceeași ofrandă, pentru ca unitatea și egalitatea să triumfe.
În Pirkei Avot 5:5, mișna consemnează zece miracole care au avut loc în Templul din Ierusalim. Printre ele, regăsim și un miracol special: עומדים צפופים ומשתחוים רווחים (omdim țefufim umiștahavim revahim) – ”[Pelerinii veniți la Templu] stăteau în picioare înghesuiți, dar aveau loc atunci când se prosternau”. Desigur, realitatea fizică contrazice această idee: atunci când oamenii stau în picioare, ei ocupă un spațiu mai mic decât atunci când se prosternează. Și totuși, mișna afirmă contrariul. De ce? Pentru că atunci când oamenii aleg să se considere egali în fața lui Dumnezeu, orizontul se deschide pentru toți.
Cele 176 de file ale tratatului Bava Batra transmit, în esență, aceeași idee. Pentru ca lumea în care trăim să fie suficient de încăpătoare pentru toți, trebuie să înțelegem unde se sfârșește spațiul nostru și unde începe spațiul semenului nostru. În viață, nu avem doar drepturi, ci și responsabilități. Trăim în societate și avem o răspundere permanentă față de bunăstarea fizică, identitară, financiară, emoțională și spirituală a celuilalt. Trebuie să ne respectăm unii pe alții, să ne onorăm obligațiile sociale, să avem grijă de proprietatea, viața și siguranța vecinului ca și cum ar fi a noastră. Doar înțelegând cine suntem în relație cu alții putem înțelege cu adevărat cine suntem.
Cele 176 de versete din Psalmul 119 au un rol similar. Acest psalm este construit ca un alfabet complet al sufletului: opt versete pentru fiecare literă ebraică, de la alef la tav. Întreaga limbă este pusă în slujba unei singure idei – apropierea de Dumnezeu. Dar repetiția acestor concepte nu denotă sărăcie de idei, ci fidelitate. Atunci când iubești cu adevărat, nu te deranjează să revii. Când un mesaj este viu și te inspiră, îl rostești iar și iar, îl trăiești zilnic, la fel ca prima dată.
Și poate că tocmai aici se ascunde una dintre cele mai profunde legături cu pericopa Naso. Pentru că în pericopa noastră, cele douăsprezece triburi nu încearcă să vorbească fiecare o altă limbă spirituală. Aducând aceeași ofrandă, ele transformă diversitatea într-o singură voce. Am ehad belev ehad – un singur popor cu o singură inimă.
În Psalmul 133 ni se spune astfel: ”Hine ma tov uma naim șevet ahim gam iahad” – ”Iată ce bine și ce plăcut este ca frații să șadă într-adevăr uniți”. Iar ultima mișna din Talmud (Ukțin 3:12) surprinde această idee și mai clar, asociind-o din nou un verset din Psalmi: “Rabinul Șimon ben Halafta a spus: «Atotsfântul, binecuvântat fie El, nu a găsit niciun vas care să țină binecuvântarea pentru Israel decât pacea, precum este spus: ‘Domnul va da putere poporului Său, Domnul va binecuvânta pe poporul Său cu pace (Psalmi 29:11).»”
Acesta este secretul. O idee importantă din Tora capătă glas atunci când omul alege să nu transforme diferența în rivalitate. O idee importantă din Psalmi capătă glas atunci când sufletul folosește repetiția ca să transforme porunca divină în dragoste și în preocupare asiduă de a o împlini. Și o idee importantă din Talmud capătă glas atunci când relațiile dintre oameni sunt axate pe pace și bună înțelegere, pe respect și coexistență.
În pericopa Naso, Netanel ben Țuar ne arată că măreția adevărată îi aparține celui care își jertfește propriul orgoliu pe altarul unității comunitare. Și poate tocmai de aceea Tora nu scurtează expunerea și alege să ne spună povestea completă a fiecărei ofrande. Pentru că mesajul este profund și actual. Iar unele lucruri în Tora sunt repetate pentru că sunt prea importante ca să fie spuse o singură dată.
Șabat Șalom!
Comentariu *Minunat text Domnule Rabin Sorin Rosen
O idee mult dezbătută în zilele noastre. Chiar ne ajuta competiția, mai ales cand vorbim de credință?