ALEGEREA LUI DUMNEZEU (Șoftim 5786)

Credit foto: Andrew Shiva / Wikipedia | CC BY-SA 4.0

În pericopa Șoftim, ca și în alte locuri în Tora, Ierusalimul apare sub un nume interesant și totodată straniu: hamakom hahu așer ivhar Hașem – ”locul acela pe care îl va alege Domnul” (Deuteronomul 17:10). Este surprinzător că Tora nu numește niciodată Ierusalimul în mod explicit, cu numele pe care îl cunoaștem astăzi. (Există desigur numele de Șalem, amintit în Geneza 14:18, dar nici acolo numele complet nu apare, ci doar o aluzie la el.)

De ce oare avem această formulare indirectă tocmai pentru locul care avea să devină centrul spiritual al iudaismului?

O posibilă explicație poate fi găsită în reflecția rabinului Abraham Joshua Heschel asupra raportului dintre sfințenia timpului și sfințenia spațiului. În celebra sa lucrare ”Șabatul”, rabinul Heschel arată că iudaismul ne învață să nu identificăm noțiunea de sfințenie cu lucrurile pe care le deținem. Omul este tentat să creadă că, având mai mult, devine mai mult. Dar sfințenia nu este o formă de posesie și nici posesia o formă de sfințenie.

Poate că tocmai din acest motiv Tora ezită să transforme Ierusalimul într-un simplu nume geografic. Ierusalimul nu este sfânt pentru că ar fi ”al nostru”, pentru că ne aparține sau ne este capitală. El este sfânt pentru că a fost ales de Dumnezeu ca loc de manifestare maximă și permanentă a Prezenței Sale eterne.

Această idee capătă o profunzime și mai mare în lumina unei explicații oferite de Rambam (Maimonide), care afirmă că sfințenia Ierusalimului și a Templului nu dispare nici după distrugerea lor, deoarece ea provine din însăși Șehina (Prezența Divină), care nu încetează niciodată să existe. Ceva din sfințenia Ierusalimului nu depinde așadar de noi, de suveranitatea națională a Israelului, de puterea sa militară sau de construcțiile pe care le realizăm în acel loc, ci este o sfințenie pură, care își are originea în voința lui Dumnezeu Însuși.

Însă faptul că Ierusalimul este ales de către Dumnezeu nu înseamnă nicidecum că rolul nostru devine pasiv. Dimpotrivă, alegerea pe care El a făcut-o implică o imensă responsabilitate care ne revine.

Unul din rabinii cu care am studiat la ieșiva, rabinul Avi Weiss, făcea pe această temă o paralelă profundă între Ierusalim și poporul lui Israel. Atunci când tradiția iudaică afirmă că Israel este ”poporul ales”, sensul real nu este acela de superioritate față de alte popoare. Alegerea făcută de Dumnezeu nu reprezintă o coroană de glorie pentru evrei, ci o misiune. Israel este chemat să aducă în lume o anumită viziune despre Dumnezeu și despre cuvântul Său. Noțiunea de ”alegere” în acest context este legată intrinsec de misiunea de a fi ”or lagoim”, lumină pentru națiuni, adică de a contribui la conștientizarea și interiorizarea legii divine și a Prezenței Eterne a Atotputernicului în mintea și sufletul tuturor.

La fel și Ierusalimul, care este ”ales” pentru că așa a hotărât Dumnezeu. Desigur, el este un oraș cu totul special, însă miezul sfințeniei lui stă tocmai în faptul că el a fost desemnat de către Stăpânul Lumii spre a fi o sursă și un sediu pentru lumină, pace și spiritualitate.

Însă din toate acestea se naște și o altă întrebare: de ce apare oare această formulare în pericopa Șoftim, a cărei temă centrală este noțiunea de dreptate și de justiție?

Ei bine, această apariție nu este deloc întâmplătoare, pentru că tocmai în mijlocul dreptății – afirmă iudaismul – poate fi regăsită adevărata sfințenie. În Geneza 18:19, acolo unde se naște iudaismul, acolo unde Dumnezeu îl alege pe Avraham pentru a debuta monoteismul și a pune bazele poporului evreu, Tora ne dezvăluie motivele acelei alegeri: ”Căci l-am cunoscut că va porunci copiilor săi și casei sale după el să păstreze calea Domnului spre a face dreptate și judecată.” Așa cum instituția patriarhală care a dat naștere poporului evreu este legată de dreptate și judecată, și Ierusalimul, simbolul etern al iudaismului, trebuie să fie, simultan, un centru de kedușa (sfințenie) și un centru de țedaka (dreptate).

Și de aici rezultă o relație deosebit de importantă pe care o avem – ca indivizi și ca popor – cu acest oraș. Da, sfințenia Ierusalimului este eternă, pentru că ea izvorăște din chiar alegerea lui Dumnezeu. Însă modul în care această sfințenie se exprimă în lume, zi de zi și ceas de ceas, depinde și de noi. Dreptatea și sfințenia noastră este în directă legătură cu sfințenia Ierusalimului.

Această idee este foarte importantă pentru perioada pe care o începem în acest zile, la începutul lunii Elul, care ne conduce către Roș HaȘana și Iom Kipur. Teșuva, conceptul central al acestui luni și al marilor sărbători iudaice de toamnă înseamnă ”întoarcere”. O reîntoarcere nu doar către Dumnezeu și spiritualitate, ci și către idealul pe care Ierusalimul, ”locul pe care El l-a ales”, îl reprezintă și către misiunea pe care Dumnezeu ne-a încredințat-o.

Și poate și de aceea Tora nu spune simplu ”Ierusalim”. Pentru că un simplu nume ar desemna doar un loc geografic. Expresia ”locul pe care îl va alege Domnul” desemnează însă o misiune.

Fără îndoială, Dumnezeu a ales Ierusalimul și a ales poporul evreu dintre toate nemurile. Provocarea pe care pericopa Șoftim ne-o lansează însă este să construim acolo, în acel loc sfânt, și totodată în noi înșine, în sânul acestui popor sfânt, atașamentul și conexiunea cu idealurile pe care Dumnezeu ni le-a impus prin însăși alegerea Sa.

Șabat Șalom!