Pentru acestă săptămână am o adevărată dilemă: Haftara asociată pericopei Mikeț nu este aproape niciodată citită în sinagogi, deoarece în uriașa majoritate a anilor (inclusiv acesta) Șabat Mikeț se suprapune peste sărbătoarea de Hanuca, când citim o Haftara specială dedicată sărbătorii.

Ce Haftara să comentez așadar? Haftara Mikeț, preluată din Regi I 3:15 – 4:1 sau Haftara asociată sărbătorii de Hanuca, preluată din profeția lui Zeharia 2:14 – 4:7? Prima este o uimitoare pildă despre înțelepciunea regelui Solomon, în timp ce a doua face legătura cu sărbătoarea de Hanuca, oferind viziunea Menorei aprinse.

În fapt, ambele variante sunt deosebit de interesante și instructive, așa că voi încerca să le includ în acest comentariu… Previn de la bun început pe cititori că rândurile care urmează sunt un pur exercițiu intelectual și că ideile și conceptele enunțate pot șoca pe unii. Am ales însă să ofer această ”dezbatere”, tocmai pentru a pune în lumină anumite dileme și valori morale pe care le avem chiar și în societatea de astăzi.

Povestea din Cartea Regilor este celebrul episod în care Regele Solomon (Șlomo Hameleh) își demonstrează înțelepciunea judecând cazul a două femei care — fiecare dintre ele — se pretinde a fi mama unui prunc. Fiecare dintre ele susțin că fiul celeilalte a murit și că pruncul în viață îi aparține ei. Fără martori și fără dovezi, pus în fața unei probleme aparent insurmontabile, Solomon apelează la un subterfugiu:

Regele a spus: ”Aduceți-mi o sabie.” Și o sabie a fost adusă înaintea regelui. Și regele a spus: ”Tăiați copilul viu în două și dați o jumătate acestei femei și o jumătate celeilalte.” Atunci femeia al cărui fiu era în viață a spus regelui, căci inima sa era îndurerată după fiul său: ”Stăpâne, dă-i ei copilul în viață și nu-l omorî.” Însă cealaltă a spus: ”Să nu fie nici al meu nici al tău, împărțiți-l.” Atunci regele a răspuns spunând: ”Dați copilul viu primei femei și nu-l omorâți; ea este mama lui.” — Regi I 3:24-27

Soluția este uimitoare, nu-i așa? Și cu siguranță că poporul a avut dreptate când a spus, chiar în versetul următor că ”s-a simțit că înțelepciunea lui Dumnezeu era în [Solomon] pentru a face dreptate.” (Regi I 3:28)

Însă problema și soluția oferită merită cu siguranță o analiză mai atentă… Haideți să ne imaginăm așadar că soluția propusă de Solomon nu este doar un simplu subterfugiu, ci să vedem ce ar fi însemnat ea înțeleasă ad literam. Soluția dreaptă pentru împărțirea unui lucru aflat în dispută (atunci când nu există martori sau dovezi care să încline balanța într-o direcție sau alta) este într-adevăr divizarea respectivului obiect. Spre exemplu, în cazul unei pelerine găsite de doi oameni, Talmudul oferă în următoarea rezoluție:

Fiecare din cei doi trebuie să jure că nu deține mai puțin de o jumătate din respectiva pelerină și apoi o împart. — Talmud, Tratatul Bava Meția 2a

Dacă am aplica acest principiu, soluția oferită de Solomon în cazul copilului nu pare deloc una dreaptă, chiar dacă în mod evident ea este o soluție foarte bună. În fond, copilul ajunge în final doar la una din mame, cealaltă neprimind nimic. (De acord, știm — prin intermediul subterfugiului lui Solomon — că pretenția celei de-a doua femei era de fapt o minciună, însă faptele rămân.)

Are dreptate Talmudul? Are dreptate Solomon? Există oare soluții bune care nu sunt și drepte? Dar soluții drepte care nu sunt și bune? Ce înseamnă de fapt conceptele de ”drept” și ”bine”?

O posibilă modalitate de a explica decizia lui Solomon și a reconcilia poziția sa cu Talmudul este desigur aceea de a puncta o diferență majoră între cele două situații: obiectele sunt diferite de ființele vii. O pelerină poate vândută și valoarea ei împărțită, în timp ce un prunc nu poate fi împărțit. În plus, dacă (ipotetic) pruncul din povestea lui Solomon ar fi fost divizat, fiecare dintre femei ar fi primit de fapt o jumătate dintr-o ”valoare” nulă, ”valoarea” unui prunc mort.

Și mai există desigur și ”capcana” de a privi scenariul exclusiv prin perspectiva a două părți aflate în dispută: prima femeie și a doua femeie… Însă în fapt mai există un interes care trebuie luat în calcul și apărat aici: interesul copilului. Ce este bine pentru el? Cu siguranță, cel mai bine ar fi ca el să trăiască alături de mama reală! Iar dacă acest lucru nu e posibil (din orice motiv), probabil că următoarea variantă în ordinea preferințelor ar fi ca el să trăiască cu o mamă adoptivă. (Desigur, aici se poate pune întrebarea dacă o femeie dispusă să îl sacrifice doar pentru a nu pierde ”jumătate din copil” își merită cu adevărat numele de mamă?) În mod cert însă, interesul pruncului din poveste nu este acela de a muri, divizat sau nu.

Și aici intervine înțelepciunea lui Solomon! O judecată cu doar două părți și principii aplicate ad literam ar fi fost poate ”dreaptă”, dar cu siguranță dezastruoasă, ea rezultând în moartea unui copil. Însă o judecată cu adevărat bună presupune ca judecătorul să vadă dincolo de aparențe și să analizeze în detaliu toate fațetele problemei, nu doar cele de suprafață.

În lumea de astăzi, dilemele de acest tip există și chiar abundă…

Spre exemplu, cum decidem custodia unui copil în cazul unui divorț? Ce e mai bine pentru părinți? Dar pentru copil? Trebuie sau nu să luăm în calcul toate aceste interese? Ce pondere conferim fiecăruia dintre ele în ”economia” cazului? Există reguli sau principii generale pe care ne bazăm în aceste judecăți, sau tratăm fiecare caz absolut individual și independent?

Cum decidem când avem nu neapărat persoane, ci valori aflate în competiție, spre exemplu când dreptul de a se exprima liber al cuiva contravine dreptului altuia de a nu fi denigrat, batjocorit sau acuzat pe nedrept? Și ce facem când în această dispută de drepturi intervine și dreptul publicului sau societății la liberă informare? Unde punem limita, cui dăm dreptate?

Ce facem când suntem puși înaintea unor situații prezentate trunchiat sau — mai grav — prezentate doar din perspectiva uneia dintre părți, ignorând-o sau minimizând-o pe cealaltă? Ce reacție ar trebui să avem la lucrurile pe care le vedem în mass-media în care totalitatea adevărului este adesea sacrificată de dragul unei știri de senzație? Avem oare obligația morală să cercetăm dincolo de aparențe? Avem obligația morală să căutăm adevărul real sau ne putem limita doar la ”jumătăți de adevăr” obținute prin concluzii trase pripit pe fapte și imagini parțiale?

Și multe alte întrebări similare…

* * *

Am promis că voi face o legătură (sumară) și cu Haftara dedicată sărbătorii de Hanuca… Iar această legătura este simplă. Pentru a ajunge la soluția dreaptă și bună, Solomon se folosește de darul pe care l-a cerut și primit de la Dumnezeu: darul înțelepciunii. Fără acest atribut, riscul major ar fi fost ca verdictul judecății sale să fie ori complet greșit, ori unilateral (adică ori ”drept”, ori ”bun”, dar nu amândouă).

Și exact acesta este și mesajul enunțat în finalul Haftarei pentru Hanuca, atunci când profetul vorbește despre rededicarea Templului și reaprinderea Menorei:

Acesta este cuvântul lui Dumnezeu pentru Zerubabel: ”Nu prin putere și nu prin tărie [va fi făcut acest lucru], ci prin spiritul Meu, spune Dumnezeul Oștirilor. — Zeharia 4:6

Tradițional, sărbătoarea de Hanuca și Menora aprinsă de macabei în Templul din Ierusalim ne aduc aminte de triumful luminii asupra întunericului, al înțelepciunii asupra forței, al credinței monoteiste asupra idolatriei.

Atunci când viața ne pune în postura de a decide, avem ocazia — asemenea lui Solomon — să ne folosim inteligența, acel ”spirit al lui Dumnezeu” care sălășluiește în fiecare dintre noi. Sau avem ocazia — cum facem adesea din comoditate sau ignoranță — să ne rezumăm doar la soluții bazate pe putere sau tărie, de tip ”cine strigă mai tare, câștigă”.

Aceasta este decizia, acesta este mesajul. Fie ca lumina înțelepciunii și spiritualității să ne călăuzească în toate momentele vieții noastre!

Șabat Șalom și Hanuca Sameah!

Share This