[Haftara Korah: Samuel I 11:14-12:22]
Cei mai mulți dintre noi (poate toți?) au câte un moment în viața lor când cer intervenția divină. Fie printr-o sintagmă de tipul ”Doamne, ajută”, fie printr-un ritual anume, fie printr-o rugăciune din Sidur sau una spontană și fără vreo formă fixă – oamenii au înrădăcinată în ei ideea că există o Entitate deasupra lor care le poate auzi dorințele și le poate răspunde.
În multe cazuri, solicitarea intervenției divine are loc într-un moment de cumpănă sau pericol, deși legea iudaică ne îndeamnă desigur să ne rugăm în mod regulat, în fiecare zi, adăugând pe lista de ”motive” pentru invocarea lui Dumnezeu și sentimentul de gratitudine, nevoile comunității sau simpla dorință de a Îl păstra pe Dumnezeu în conștiința noastră.
În Haftara din această săptămână, Dumnezeu este invocat însă de către un personaj care – pentru cititorii Bibliei – nu prea mai are nevoie de vreo prezentare. Este vorba despre profetul Șmuel (Samuel), ultimul profet din epoca judecătorilor, primul mare profet care și-a desfășurat cariera în Ereț Israel și cel care a investit în funcție – desigur, cu încuviințarea lui Dumnezeu – pe primii doi regi ai Israelului, Șaul și David.
Desigur, la prima vedere, n-ar trebui deloc să ne mire faptul că Șmuel Îl invocă pe Dumnezeu. El este, în fond, un profet, o persoană care este în legătură directă cu Divinitatea, care ascultă mesajul lui Dumnezeu și, la îndemnul Acestuia, încearcă să îl redea semenilor săi astfel încât să îi convingă să meargă pe calea cea dreaptă. De la o astfel de persoană ne așteptăm să comunice cu Dumnezeu și, totodată, ne așteptăm ca Dumnezeu să îl asculte și să îi răspundă, mai ales că însuși numele lui Șmuel – שמואל – înseamnă în ebraică ”Dumnezeu a ascultat.” (Samuel 1:20)
Însă episodul în care Șmuel invocă Numele lui Dumnezeu în Haftara acestei săptămâni este unul particular… Nu atât prin modul de invocare, ci mai ales prin motivul care o determină și prin modul în care Dumnezeu răspunde la această rugăminte. Dar să citim mai întâi textul biblic:
Și Samuel a spus întregului Israel: ”Iată, am ascultat de glasul vostru în tot ce mi-ați spus și am pus un rege peste voi. Și acum, iată, regele merge înaintea voastră, iar eu sunt bătrân și încărunțit; și fiii mei sunt cu voi. Am mers cu voi din tinerețea mea și până în această zi. Iată-mă! Depuneți mărturie împotriva mea înaintea lui Dumnezeu și înaintea celui uns de El: Al cui bou l-am luat? Al cui măgar l-am luat? Pe cine am înșelat? Pe cine am oprimat? Din mâna cui am luat mită ca să îmi orbesc ochii cu ea? Depuneți mărturie împotriva mea și vă voi da înapoi [prejudiciul].” Iar ei au spus (ויאמרו): ”Nu ne-ai înșelat și nu ne-ai oprimat și nu ai luat nimic din mâna niciunui om.” Și el le-a spus: ”Dumnezeu este martor împotriva voastră, și unsul său este martor în această zi, că nu ați găsit nimic în mâna mea.” Și ei au spus (ויאמר): ”Este martor!” –Samuel 12:1-5
După cum am precizat, contextul este straniu. Aflat către finalul misiunii sale profetice, Șmuel este aparent foarte preocupat de propria imagine. Ca orice personalitate publică care se respectă – aviz personalităților publice din zilele noastre! – el dorește să elimine complet și definitiv orice potențială suspiciune de corupție la adresa lui. Dacă va exista vreo voce care să îl acuze de furt, fraudă, trafic de influență sau luare de mită – Șmuel vrea să știe imediat și să ramburseze prejudiciul…
Însă traducerea de mai sus nu surprinde o nuanță pe care comentatorii biblici clasici o notează. Cine sunt martorii pe care Șmuel îi cheamă în apărarea sa, pentru a confirma că într-adevăr a avut o carieră și o viată dincolo de orice reproș? Din traducere, am spune că poporul, oamenii cu care vorbește în acest fragment, sunt cei care îi confirmă reputația. ”Dumnezeu este martor […] că nu ați găsit nimic în mâna mea”, le spune Șmuel, iar ei confirmă: ”Este martor.”
Într-adevăr, multe surse iudaice oferă această explicație: pentru unii, martorii la care face referire Șmuel sunt întreg poporul (ca și ansamblu), sau fiecare individ în parte, sau poate chiar doar oamenii strânși pentru a-l asculta.
Însă citit foarte atent, textul ebraic nu spune tocmai asta… Deși în mod evident Șmuel dialoghează cu mai mulți oameni (poporul), ultimul verset din cele citate anterior este în ebraică la singular, ca și cum mărturia pe care Șmuel o solicită ar veni dintr-o sursă unică, nu de la mai mulți oameni odată. Altfel spus, dialogul s-ar traduce ad litteram asfel:
Șmuel a spus: ”Dumnezeu este martor […] că nu ați găsit nimic în mâna mea.” Și El a spus: ”Sunt martor!”
În ebraică, la interpelarea lui Șmuel, Dumnezeu chiar îi răspunde!
În comentariul său asupra acestui verset, Rași citează Talmudul (Tratatul Makot 23b) explicând că ”o voce divină (בת קול – bat kol) s-a făcut auzită spunând: Sunt martor! Și acesta a fost unul din cele trei episoade în care inspirația divină a fost auzită și acceptată într-un tribunal terestru.”
În Halaha (legea mozaică), există un principiu de jurispridență derivat din Deuteronomul 30:12: ”[Tora] nu este în ceruri.” Interpretarea legii – afirmă iudaismul – cade, din momentul în care Tora a fost dată omenirii de către Dumnezeu pe Muntele Sinai, în sarcina tribunalelor terestre. Deși Dumnezeu le călăuzește pașii și inspirația oamenilor, aceștia au liberul arbitru de a interpreta legea primită de la El conform propriului lor discernământ, a propriei conștiințe, fără ca Dumnezeu să mai aibă drept de veto. Altfel spus: ceea ce decide un tribunal terestru operând pe principiile pe care Dumnezeu le-a instituit în legea Sa este o decizie finală.
De aceea, cazurile în care Dumnezeu intervine în procesul uman de justiție sunt extrem de rare. Și totuși, în Haftara acestei săptămâni, profetul Șmuel cere intervenția lui Dumnezeu și Acesta intervine într-adevăr prin intermediul unei voci divine (בת קול).
Dacă ar fi să speculăm puțin legat de motivul acestei intervenții și, desigur, de motivul pentru care – contrar principiului obișnuit – această intervenție este acceptată într-un tribunal uman, probabil că ne-am gândi la faptul că însăși onoarea lui Șmuel era în joc. Și chiar această aparentă ”speculație” este motivul real al intervenției și acceptării sale!
Dar să analizăm un pic celelalte două episoade menționate de Talmud în care ”mărturia” lui Dumnezeu a fost acceptată într-un tribunal terestru, pentru a avea astfel o imagine mai globală…
Primul episod se referă la scena din Cartea Genezei în care Iehuda recunoaște că este tatăl copilului lui Tamar (Geneza 38:26). Deși ar fi putut trece tot episodul sub tăcere, păstrându-și astfel onoarea intactă, însă permițând ca Tamar să fie executată, Iehuda își asumă răspunderea pentru faptele sale atunci când Tamar spune: ”Sunt însărcinată cu acel om căruia îi aparțin acestea. Ia vezi dacă recunoști ale cui sunt această pecete și acest toiag!” (Geneza 38:25). În acel moment – precizează Talmudul în Tratatul Sota 10b – o voce divină s-a auzit, spunând:
Tu ai salvat-o pe Tamar și pe cei doi fii [nenăscuți] ai ei. Tot așa, și Eu voi salva pe trei dintre urmașii tăi: Hanania, Mișael și Azaria din mijlocul focului.
În fapt, în joc în acest episod era onoarea unui om (Iehuda) pe de o parte și viața altor oameni (Tamar și urmașii săi) pe de alta. Iar într-un astfel de moment, când Iehuda decide că onoarea lui nu valorează nici pe departe tot atât cât viața altcuiva, Dumnezeu Își face auzită vocea, iar tribunalul terestru acceptă să o asculte.
Al doilea episod se referă la o scenă poate la fel de clasică: aceea în care regele Solomon (Șlomo) decide – cu înțelepciunea pe care tot Dumnezeu i-a conferit-o – cui îi aparține un copil pe care și-l disputau două mame (Regi I 3:16-28). Și în acest caz, vorbim despre onoare și viață, chiar dacă nu neapărat în antiteză ca în primul caz. Aici, onoarea lui Solomon este în joc, ca rege al Israelului și ca omul cei mai înțelept de pe pământ. Totodată, este în joc viața unui copil. Și, din nou, Dumnezeu intervine în a confirma judecata lui Solomon și pentru a elimina orice urmă de îndoială. Iar curtea lui Solomon, oamenii adunați pentru a-i asculta judecata, acceptă ”pecetea” pusă de către Dumnezeu asupra verdictului pe care regele l-a oferit.
La fel stau lucrurile și în al treilea episod, cel menționat de Haftara… Aici nu există vreo viață care să fie în pericol, însă onoarea lui Șmuel este într-adevăr în dispută. Și, pentru un om care și-a dedicat toată viața slujirii lui Dumnezeu, corectitudinii și moralității, acea onoare era practic echivalentă cu viața. De altfel, un scurt fragment din versetele Haftarei citate mai sus cimentează și mai mult această legătură: ”Și eu sunt bătrân și încărunțit”, spune Șmuel. Midrașul precizează că Șmuel a îmbătrânit prematur și subit, măcinat de grija propriei sale reputații. Și chiar dacă nu alegem să interpretăm aceste cuvinte astfel, în mod evident ideea de bază rămâne că Șmuel pune un preț foarte mare pe onoarea sa, mai ales când realizează că vârsta înaintată la care se află nu i-ar mai permite să și-o spele dacă ea ar fi cumva întinată în ochii semenilor săi. De aceea, în finalul carierei sale profetice și a vieții, el alege să (re)confirme – pentru sine însuși și pentru întreg poporul – că absolut nimeni nu are ce să îi reproșeze.
Trei episoade în care un בת קול (bat kol), o voce divină se face auzită și oamenii ascultă… Șablonul – dacă ar fi să căutăm unul – este de fapt simplu: deși Dumnezeu vorbește adesea, ca oameni suntem mult mai pregătiți să Îi acceptăm ”mărturia” atunci când ea ne vorbește despre onoare sau despre viața noastră sau a semenilor noștri. Este o idee interesantă, pentru că ea ne aduce practic în prim-plan o legătură – nu întotdeauna evidentă – dintre onoare și valoarea vieții unui om.
Au existat și există oameni pentru care onoarea înseamnă totul. Există, de asemenea, și oameni pentru care onoarea nu este mai mult decât un simplu cuvânt în dicționar. Iar tradiția iudaică ne îndeamnă prin exemple să facem parte din prima categorie, și nu din a doua! Ne îndeamnă să fim atenți cu reputația noastră, să nu lăsăm loc de interpretare, să fim oameni corecți și să avem grijă ca și aparențele să ne înfățișeze ca oameni corecți, să mergem לפנים משורת הדין – lifnim mișurat hadin – dincolo de minimul de moralitate pe care legea sau societatea ni le cer, să fim exemple de moralitate, bunătate și dreptate. A nu lăsa în urma noastră decât o imagine și o impresie pozitivă devine așadar un mandat al condiției noastre umane, un deziderat pe care până și Dumnezeu îl consideră suficient de important pentru a-l promova.
Să căutăm să fim așadar oameni integri, prezentându-le celorlalți doar partea noastră pozitivă, constructivă, morală și demnă de considerație și respect, astfel încât chiar și Dumnezeu să poată garanta fără șovăială pentru reputația noastră, așa cum a făcut-o și în cazul lui Șmuel…
Șabat Șalom!
Poate greșesc
Numele lui Samuel a fost ales de mama lui Samuel, conform 1 Samuel 1:11, mama care își dorea ca Samuel sa urmeze calea nazireatului in toată viața lui, cale pe care ar fi trebuit sa umble si Samson, conform voinței lui Dumnezeu
Samuel a fost mai sfant decât fii profetului Eli si a fost ales judecător
Textul nu spune, dar cred ca Samuel a urmat cea mai mare parte a vietii calea nazireatului
Aceasta cale i-a curățat drumul pe care a mers in viata si a putut sa îl cheme de Dumnezeu martor – așa cum corect se menționează in comentariu
Copii lui Samuel nu au urmat calea sfințeniei tatălui lor – 1 Samuel 8:3
Textul nu spune care sunt motivele pt care copii lui Samuel nu au urmat calea nazireatului din tinerețea tatălui lor
As dori sa stiu daca exista explicatii in comentarii sau texte iudaice referitoare la motivele pt care copii lui Samuel nu au urmat calea tatălui lor si ce s-a întâmplat cu copii lui Samuel după moartea tatălui lor
Frumos comentariu,o pilda profetul Samuel si azi pt multi.Totusi ce nu inteleg este faptul ca,copii lui Samuel Ioel si Abia n-au calcat pe urmele lui.Cu o reputatie ireprosabila a tatalui lor,acesti tineri nu i-au urmat parintelui.Asta nu o pot intelege.Il urmeaza doar in slujba de judecat