Pericopa din această săptămână debutează propriu-zis povestea Exodului, fiind gazdă pentru șapte din cele zece urgii abătute asupra Egiptului. Fapte mărețe, semne și minuni, se abat pe rând asupra măreției celui mai puternic imperiu al antichității, reducându-l pe Faraon, conducătorul acestui imperiu, la tăcere și supunere în fața lui Dumnezeu.
Însă înainte ca acel moment final de recunoaștere a ”mâinii lui Dumnezeu” să fie zugrăvit, textul Torei ne vorbește în detaliu atât despre urgiile propriu-zise, cât și despre rezistența și încăpățânarea lui Faraon. Verbele care apar în textul ebraic sunt nuanțate și deosebit de sugestive. Metafora pe care Tora o folosește pentru schimbarea atitudinii lui Faraon față de evrei și Dumnezeu se axează primordial pe inima lui Faraon. Exodul 7:3 ne spune, spre exemplu, ואני אקשה את לב פרעה (vaani ekșe et lev Paro) – ”eu voi împietri inima lui Faraon”. Exodul 7:13 ne spune ויחזק לב פרעה (vaiehezak lev Paro) – ”inima lui Faraon s-a întărit”. Iar Exodul 7:14 ne spune כבד לב פרעה (kaved lev Paro) – ”inima lui Faron este grea”, sugerând îndărătnicia. Verbele sunt repetate și în multe alte versete, dar ceea ce este probabil cel interesant este că aceste verbe nu sunt nici perfect sinonime unele cu altele și nici nu reflectă aceeași diateză, ci au uneori sens activ, alteori pasiv și alteori reflexiv. Inima lui Faraon este așadar atât obiect al transformării, cât și factor catalizator al acesteia.
Comentatorii oferă și ei păreri interesante…
În comentariul său asupra versetului 7:3, Rași ne spune că Faraon își împietrește inițial singur inima, iar apoi Dumnezeu îi întărește această hotărâre, permițând prin aceasta lui Faraon să persiste în comportamentul lui. Ne spune Rași: ”Deoarece [Faraon] mi S-a opus cu ticăloșie, ceea ce Îmi arată că popoarele lumii nu doresc de fapt să se întoarcă cu inimă întreagă către Mine în căință, este mai bine ca inima lui Faraon să fie întărită, pentru ca semnele Mele să se înmulțească împotriva lui, pentru ca [în final] el să-Mi recunoască puterea.”
Ramban (Nahmanide) consideră că împietrirea inimii nu este atât o pedeapsă pentru Faraon, ci mai curând o consecință a propriilor lui acțiuni. Astfel, refuzul insistent al lui Faraon de a se supune voinței divine este cel care îi împietrește treptat inima.
Ibn Ezra ne spune că împietrirea inimii lui Faraon este un rezultat natural al impactului cumulativ al celor zece urgii. Orice om supus presiunii și suferinței are tendința să se întărească, să devină mai rezistent și mai imun la aceasta.
Kli Yakar (rabinul Șlomo Efraim Luntschitz, 1550-1619), consideră că împietrirea inimii lui Faraon se produce în două etape distincte. Inițial, Dumnezeu este Cel care îi împietrește inima lui Faraon, acest lucru fiind o încercare, un test menit a determina ce va alege Faraon cu adevărat: calea către încăpățânare sau cea către căință și ascultare. Însă pe măsură ce Faraon continuă să reziste cuvântului lui Dumnezeu, Atotputernicul Își retrage treptat influența, lăsându-l să se confrunte cu consecințele propriilor alegeri dezastruoase pentru sine și pentru întregul Egipt.
Iar Țror Hamor (rabinul Avraham Saba, aprox. 1460-1510) oferă poate cea mai interesantă perspectivă dintre toate. În viziunea lui Țror Hamor, inima omului poate fi comparată cu ceara. Atunci când ceara este moale, ea poate fi transformată, modelată în variate forme. Însă supusă căldurii și apoi lipsei acesteia, ceara ajunge să se solidifice, să fie tare, rigidă, și nu mai poate fi modelată. La fel este și inima lui Faraon, sub influența propriei lui insistențe de a ignora și a lua în derâdere cuvântul lui Dumnezeu. Pe măsură ce urgiile se abat asupra Egiptului, inima lui Faraon devine și mai tare, mai insensibilă la suferința proprie și la suferința altora, mai detașată, mai rece.
Lecția pe care o putem învăța din aceste versete și din modul în care comentatorii le interpretează este profundă. Ea ne aduce aminte atât de puterea lui Dumnezeu și a cuvântului Său, cât și de forța pe care o exercită propriile noastre alegeri asupra destinului și caracterului nostru. Întărirea inimii lui Faraon este de fapt o pildă care ne îndeamnă să rămânem permanent cu mintea deschisă și receptivă la cuvântul divin, la influențele pozitive din viața noastră, la schimbarea în bine, și să nu ne lăsăm niciodată inima, mintea și sufletul să devină rigide și încăpățânate, respingând creșterea și evoluția.
Totodată, versetele pericopei Vaera ne oferă și o perspectivă foarte interesantă asupra rolului pe care îl joacă alegerile personale, liberul arbitru și responsabilitatea fiecăruia dintre noi în dezvoltarea noastră ca indivizi și ca ființe sociale, în construirea unui sistem de valori după care alegem să ne trăim viața.
În zilele noastre, aceste mesaje sunt mai importante și mai profunde ca oricând. Într-o lume a căutării asidue a ”țapilor ispășitori”, a disocierii constante de responsabilitate și a încăpățânării de a face rău chiar și cu prețul distrugerii propriului bine – aceste lecții de viață sunt inestimabile. Să le dăm așadar ascultare și să alegem calea cea bună, calea către dreptate, empatie față de semenii noștri, spiritualitate și pace!
Șabat Șalom și Hodeș Tov!
Cred că un conducător de țară nu i-a hotărâri de unul singur, pt că este probabil ca hotărârile luate de unul singur să fie greșite. Pt că un conducator nu i-a el la cunoștință personal de tot ceea ce se întâmpla in toată țara pe care o conduce, pt ca ar fi imposibil sa fie intr-o zi pe tot teritoriul tarii Egiptului – ci informațiile ii erau prezentate de mesageri, care la rândul lor spuneau ce le-au ordonat stăpânii lor sa ii spună lui faraon
Stăpâni ai mesagerilor care interpretau ceea ce se întâmplă prin prisma educației primite. Educatie in conformitate cu care totul se întâmpla conform voinței zeilor Egiptului. Tot astfel, hotărârile luate de faraon, se luau împreuna cu sfetnicii acestuia, sfetnici care si ei efectuau raționamente logice conform educației lor: care spune ca totul se întâmpla conform voinței zeilor Egiptului.
Astfel încât cred că faraon a avut inima întărită pt ca așa a permis Dumnezeu pt a arata ca poporul egiptean a greșit, pt ca faraonului si poporului egiptean nu i-a părut rău de răul făcut chiar fiind avertizat de Dumnezeu, pt ca in final sa se vadă puterea Sa, sa fie rasplatita credința poporului evreu si să crească credința poporului evreu
Numele Domnului sa fie laudat
Am greșit sau m-am grăbit si comentariul meu se poate sa aibă unele lacune
Într-adevăr textul din Exod 7:13 si Exod 7:22 vorbește de împietrirea inimii lui faraon si ne spune si argumentul: vrăjitorii si înțelepții Egiptului au săvârșit minuni similare (transformarea toiegelor în șarpe și transformarea apei in sânge)
Totuși, la aducerea broaștelor peste țara Egiptului, din Exod 8, cu toate că și vrăjitorii si înțelepții egipteni au făcut la fel prin vrăjitoriile lor, faraon s-a temut si i-a rugat pe Moise si pe Aron sa înlăture aceastâ urgie de peste Egipt – Exod 8:8
– cu toate acestea inima lui faraon s-a împietrit Exod 8:15
Apoi începând cu urgia păduchilor si celelalte urgii vrăjitorii si înțelepții egipteni nu au putut repeta minunile savarsite de Dumnezeu
Mai mult vrăjitorii Egiptului l-au avertizat pe faraon ca este vorba de mana lui Dumnezeu – Exod 8:19
De fiecare dată, începând cu urgia păduchilor, faraon i-a chemat pe Moise si Aron rugându-i sa se roage sa fie înlăturată urgia, iar ulterior înlăturării urgiei si-a împietrit inima
Textul din Exod 10:7 ne spune ca abia la urgia lăcustelor slujitorii lui faraon (inclusiv sfetnicii lui) i-au spus lui faraon sa ii lase pe evrei sa plece
Nu trebuie înlăturat faptul ca in religia si constiinta publica egipteană din acea vreme, faraonul era fiul unui zeu egiptean. Pt unii zeu in viață, pt altii semizeu. De ex. Ra-Mose (fiul lui Ra) transformat prin traducerea in greaca in Ramses, Tut-Mose (Tutmes) etc
Tocmai apartența faraonului la un zeu presupune faptul că faraonul are o putere supranaturală, deși este evident că această putere supranaturală nu exista in corpul faraonului
Pe când puterea lui Dumnezeu este dinainte de nașterea pământului si ulterior a Egiptului si va exista si după ce Egiptul si pământul nu vor mai exista
Numele Domnului sa fie laudat