Titlul comentariului din această săptămână nu este deloc întâmplător, ba chiar este inspirat din versete biblice. Însă comentariul nu vorbește despre viață în general, ci despre un moment particular al acesteia: începutul vieții. Înainte de a prezenta ceea ce spune Tora despre subiect, iată un extras din legislația țării în care trăiesc acum, Canada. În Secțiunea 223 din Codul Penal al Canadei, citim următoarele:

(1) Un copil devine o ființă umană în contextul acestui cod de lege atunci când a ieșit complet, în viață, din trupul mamei sale, indiferent dacă: (a) a respirat sau nu; (b) are sau nu circulație sanguină independentă; (c) i-a fost sau nu tăiat cordonul ombilical.

La prima vedere, textul legii pare foarte clar. Înainte de nașterea propriu-zisă, un ”copil” nu este considerat ființă umană și nu se află aparent sub protecția legii. Cu alte cuvinte, în Canada, uciderea unui prunc încă nenăscut nu este considerată o crimă, pentru că respectivul prunc (făt?) pare să fie evaluat ca o formă de viață diferită de ceea ce societatea consideră în mod normal că este o ”ființă umană”.

La o privire mai atentă, lucrurile sunt însă un pic mai nuanțate. În continuarea aceleiași secțiuni, Codul Penal mai adaugă:

(2) O persoană comite o omucidere atunci când cauzează o vătămare asupra unui copil înaintea sau în timpul nașterii, având ca rezultat moartea copilului după ce acesta devine o ființă umană.

Absolut nesurprinzător, principiile legale menționate de Secțiunea 223 sunt adesea disputate și chiar atacate pe față, în special de către cei care punctează cât sunt ele de bizar formulate. Nenumărate articole și materiale în presa scrisă sau audio-video, precum și intervenții în Parlament sau justiție au fost formulate pentru a modifica statutul unui prunc încă nenăscut și a-l redefini simplu ca ființă umană. De cealaltă parte, unul din argumentele adesea vehiculate pentru menținerea legii în forma ei actuală este argumentul istoric, anume că ”textul are valoare istorico-simbolică, el fiind redactat și inclus în lege în urmă cu aproximativ 400 de ani”.

Neintrând însă prea adânc nici în politică și nici în dezbaterea publică din Canada, partea interesantă este aceea că Tora, cel puțin în versiunea originală, în ebraică, are o formulare similară Secțiunii 223. Ca și în această secțiune, versetele Torei nu vorbesc explicit despre avort, ci discută un caz în care doi oameni se bat și unul dintre ei lovește o femeie însărcinată aflată în apropiere, în urma loviturii aceasta din urmă pierzând sarcina. Care este pedeapsa într-un astfel de caz? Iată versetele în cauză:

Dacă oameni care se bat lovesc o femeie însărcinată și ea avortează, însă nu există nici o altă nenorocire [în ebraică: ולא יהיה אסון — ”velo ihie ason”], cel în cauză trebuie amendat cu suma pe care o pretinde soțul femeii și o aprobă judecătorii. Dar dacă există o nenorocire [în ebraică: ואם אסון יהיה — “veim ason ihie”], atunci să dai viață pentru viață… — Exodul 21:22-23

În comentariul său asupra acestor versete, Rași citează Talmudul (Tratatul Sanhedrin 79a) în care se explică faptul că termenul de ”ason” se referă aici exclusiv la femeie și nu la prunc și el face referire la o ”lovitură fatală”. Cu alte cuvinte, întrebarea este aceea dacă femeia moare și ea sau nu în urma loviturii? Dacă da, atunci avem de-a face cu o omucidere și — conform legii Torei — dacă lovitura a fost intenționată putem ajunge chiar și la verdictul de crimă, însoțit de pedeapsa capitală, amintită în fragmentul ”viață pentru viață”. (În zilele noastre — sau mai exact încă din urmă cu aproximativ 2000 de ani de când Sanhedrinul și-a încetat activitatea — pedeapsa capitală a fost suspendată de facto în iudaism, ea neregăsindu-se nici pe lista pedepselor posibile conform Codului Penal din Israel.) Prin contrast, dacă femeia trăiește, versetul din Exodul ne spune că pedeapsa constă doar într-o amendă.

Și într-un caz, și în celălalt însă, moartea fătului nu pare să fie evaluată ca o crimă și nici măcar ca un omor prin imprudență…

Paradoxal poate pentru unii, aceasta este interpretarea pe care iudaismul o dă nu doar la nivel biblic, dar chiar și în legea mozaică din zilele noastre. În iudaism, avortul provocat nu este, propriu-zis, o crimă. Conform uriașei majorități a rabinilor însă, el rămâne totuși descurajat și interzis în aproape toate cazurile. De altfel, avortul este permis în iudaism doar atunci când fătul nenăscut pune în mod clar în pericol viața mamei și, chiar și în acest caz, doar înainte de începerea nașterii propriu-zise. Cu alte cuvinte, o interpretare foarte similară cu cea menționată în Codul Penal al Canadei…

Interesant este însă că în decursul istoriei, au existat și grupări iudaice — în special în perioada elenistă — care au oferit alte interpretări acestor versete. Motivul principal: nuanțele de traducere care, adesea, pot schimba complet sensul unui verset. Într-unul din eseurile sale din seria ”Covenant & Conversation — Legământ și conversație”, rabinul-lord Jonathan Sacks, fost Șef-Rabin al Marii Britanii, îl menționează pe filosoful grec Filon (Philo) din Alexandria, de fapt un evreu elenizat, care oferă în lucrarea ”Legi speciale” următoarea distincție:

Dacă un om lovește o femeie și ea avortează, dacă fătul din ea este încă neformat sau diform, omul să fie pedepsit cu o amendă. […] Dacă, în schimb, fătul este format complet și are o formă clară în toate membrele sale, dobândindu-și deja toate proprietățile conective și distinctive, atunci omul să fie pedepsit cu moartea, deoarece o astfel de creatură este un om pe care el l-a ucis.

În religia creștină, în special în catolicism, această interpretare a lui Filon a fost și cea adoptată inițial ca interpretare oficială, în parte și datorită faptului că Biblia creștină are ca sursă exact Septuaginta, adică traducerea în greacă a Torei pe care o utiliza și Filon din Alexandria. Iar în Septuaginta, cuvântul ”ason” (”nenorocire”) este tradus ca făcând referire la făt și nu la mamă. Cu alte cuvinte, Septuaginta nu își pune întrebarea dacă mama trăiește, ci dacă fătul trăiește în urma loviturii… Istoric vorbind, două edicte papale din 1588 și 1869, au consfințit până astăzi această interpretare în cadrul catolicismului, ba chiar au înăsprit-o, în sensul echivalării totale între avort și crimă, indiferent de stadiul sarcinii sau al formării fătului.

Însă cum rămâne cu interpretarea iudaică? Este un făt încă nenăscut o ”ființă umană” sau nu?

Ei bine, fidel Legii Orale (Tora ȘeBaal Pe) primită, conform tradiției tot în cadrul Revelației Sinaitice, iudaismul introduce o poziție de mijloc: un făt încă nenăscut nu este o ființă umană deplină, el este însă o ființă umană potențială! Și acest lucru, spune legea iudaică, chiar din cea de-a patruzecea zi după concepție, atunci când — întâmplător (?) — medicina modernă este capabilă să detecteze și înregistreze astăzi primele semne de activitate cerebrală a fătului. Înainte de patruzeci de zile după concepție, un făt (embrion?) este considerat de iudaism o simplă parte integrantă din corpul mamei, avortul fiind permis. După acest moment, la 40 de zile, fătul dobândește o ”identitate” aparte și beneficiază de dreptul de a trăi, chiar dacă în cazul unui avort cel care îl provoacă nu poate fi condamnat efectiv pentru crimă. Iar această ”identitate” pre-natală a fătului ajunge desigur să se concretizeze definitiv în momentul nașterii, atunci când, conform tuturor opiniilor — atât religioase cât și legal-penale — avem de-a face cu un copil, o ființă umană cu toate drepturile (și obligațiile) ce decurg din acest statut.

Vi se pare complicat? Păi chiar așa și este!

În fond, dacă analizăm cu atenție versetele din Cartea Exodului, cum ar putea oare să nu fie complicat?!? O femeie însărcinată a fost lovită accidental în cadrul unei bătăi între doi oameni. Cum oare ne-am putea gândi că ולא יהיה אסון — ”nu-i nicio nenorocire”? Indiferent de modalitatea de interpretare și de decizia finală pe care o luăm, acest caz atinge o sumedenie de entități și persoane: femeia, copilul nenăscut, tatăl, agresorul, ba chiar și judecătorii… Un copil — fie că îi spunem ”viață” sau ”viață potențială” — nu își va mai atinge niciodată potențialul, scopul pentru care urma să vină în lume. Familia va fi afectată fizic și psihic pentru ani și ani de zile, poate chiar pentru întreaga lor existență. Vorbim aici despre ”o viață”, purtăm o întreagă conversație ”pentru o viață” (sau ”un suflet… pentru un suflet” dacă preferați traducere alternativă). Avem de-a face cu un caz complex și dramatic, indiferent dacă la final cineva plătește o amendă sau este condamnat pentru crimă.

Și probabil tocmai din acest motiv Tora ne oferă două versete atât de complexe și ambigue. Pentru a se indentifica — așa cum ar trebui să o facem și noi întotdeauna — cu suferința umană și complexitatea ei adesea copleșitoare. Pentru a ne sensibiliza și a ne determina să înțelegem că viața este sacră, că suferința este parte din existența umană și că fiecare este dator să se identifice cu ea, să o înțeleagă și să o prevină sau aline, după caz, atunci când are ocazia, chiar dacă nu îl afectează în mod direct.

Și desigur, mai rămâne și procesul… Un proces de interpretare, de analiză și sinteză, la care suntem cu toții datori să participăm. Dincolo de verdictele religioase sau laice, chestiunea existenței și vieții umane trebuie să rămână o preocupare a tuturor. Fie că suntem din tabăra Pro-Life (anti-avort) sau din cea Pro-Choice (aceea de a permite femeii deplin control asupra propriului corp, implicând așadar legalizarea totală și fără restricții a avortului) — mesajul Torei, sursele pe care ni le alegem (spre exemplu, cei 400 de ani de legislație canadiană versus cele câteva mii de ani de exegeză biblică) și filosofiile tradiționale sau moderne rămân pe masă. Rămâne de asemenea pe masă o discuției vie și deloc simplă, între oameni de toate tipurile și orientările, o discuție la care ne obligă atât faptul că Dumnezeu ne-a înzestrat cu înțelepciune și raționament, cât și faptul că am ales să trăim printre alți oameni, într-o societate în care ideile abundă și nimeni nu are monopol asupra adevărului.

O discuție menită nu doar să se concretizeze eventual într-o decizie universală — poate nici nu va exista una vreodată — ci, mai ales, să ne îndemne să formulăm și să răspundem la întrebări filosofice, religioase sau general-umane despre momentul exact, dar mai ales despre contextul exact, în care începem și apoi continuăm să fim ”ființe umane”.

Șabat Șalom!

Share This