În chiar versetele de debut ale Cărții Exodului, Tora ne spune următoarele:

”ויקם מלך חדש על מצרים אשר לא ידע את יוסף — Asupra Egiptului s-a ridicat un nou rege, care nu îl cunoștea pe Iosef.” — Exodul 1:8

Când vine vorba de acest verset, părerile comentatorilor se împart în două tabere majore: unii spun că regele Egiptului era într-adevăr un nou Faraon, ridicat la tron după ce Faraonul care guvernase în perioada imediat anterioară murise. Iar alții sunt de părere că Faraonul Egiptului era de fapt același persoană, însă sentimentele lui față de Iosef se schimbaseră atât de radical încât era ca și cum ar fi fost un ”nou rege”. De altfel, această din urmă opinie este și cea oferită de unul din marii înțelepți ai Talmudului, Șmuel, care vorbește, în Tratatul Sota 11a, despre transformarea majoră a atitudinii conducătorului Egiptului față de evrei și despre utilizarea acestei transformări ca ”justificare” pentru măsurile opresive și despotice instituite: sclavia, persecuțiile sau uciderea băieților la naștere.

La prima vedere însă, poziția lui Șmuel în Talmud este stranie. De ce este necesar oare să reinterpretăm noțiunea de ”rege nou” ca fiind un rege vechi dar cu o atitudine schimbată? N-ar fi mai simplu și clar să fie vorba chiar despre un rege nou? Ei bine, pentru a afla un posibil răspuns la această întrebare, va trebui să aruncăm o privire nu asupra subiectului versetului din Cartea Exodului, ci asupra obiectului său, și anume Iosef. Povestea lui Iosef — care își are de fapt ”cheia” în pericopa pe care o citim în această săptămână, pericopa Mikeț — este una a unei aparente transformări care ascunde o extraordinară constanță identitară.

Să explicăm însă mai pe larg…

Iosef este eroul de necontestat nu doar al pericopei acestei săptămâni, dar și al ultimei părți din Cartea Genezei. El este cel care, vândut de frați în robie, aruncat în închisoare și părăsit de noroc și oportunități, ajunge totuși în final vice-Faraon al Egiptului. El este cel care, cu ajutorul lui Dumnezeu, descifrează visele Faraonului, primește inelul Faraonului, conduce țara Faraonului și salvează pe supușii Faraonului de la o moarte sigură prin înfometare.

Ceea ce toată lumea știe despre Iosef sunt faptele lui înaintea Faraonului, precum și șarada pe care o pune în scenă în fața fraților săi, pentru a-i determina să-și asume responsabilitatea unul față de altul și să se căiască pentru gelozia și tratamentul aspru pe care i l-au aplicat în tinerețe. Însă ceea ce se cunoaște poate mai puțin este că Iosef este unul dintre cele două mari personalități ale Cărții Genezei care are mai mult decât un nume (am ales aici să nu iau în considerație pe Avraham și Sara, care primesc fiecare doar câte o literă în plus în numele lor: Avram și Sarai). Cele două personalități la care mă refer cu nume duale sunt Iaacov și Iosef.

Iaacov poartă inițial numele unui vicleșug. El se naște cu mâna prinsă de călcâiul (עקב – ”ekev”) fratelui său mai mare, Esav (Geneza 25:26). El fură printr-un vicleșug binecuvântarea fratelui său (Geneza cap. 27), este înșelat timp de 20 de ani de către Lavan (Geneza cap. 29-31) și este nevoit apoi să lupte cu un înger (Geneza cap. 32) pentru a primi un nume nou și permanent, al supremației și victoriei: כי שרית עם א-להים ועם אנשים ותוכל — ”căci te-ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai triumfat.” (Geneza 32:29) Din acel moment și numai din acel moment, Iaacov poartă numele Israel, același cu al poporului evreu.

Însă pentru Iosef, eroul pericopei noastre, lucrurile sunt mult mai complicate și stranii. Iosef este la prima vedere un evreu complet asimilat. Atunci când frații săi vin în Egipt, ei nu îl recunosc deloc (Geneza 42:7-8). Fără îndoială, acest lucru se întâmplă — după cum explică și Rași — și pentru că atunci când frații l-au vândut în robie, Iosef era un copil, iar acum îl reîntâlnesc ca și adult. Însă aparenta identitate egipteană a lui Iosef mai are și alte nenumărate atribute. Iosef arată ca un egiptean, vorbește limba egipteană, folosește chiar un translator (comentatorii spun că este vorba despre chiar fiul său Menașe) pentru a dialoga cu frații săi… Iosef afișează o atitudine arogantă și despotică egipteană, poartă însemnele puterii Faraonului egiptean și dă ordine egiptenilor, ceea ce ar fi practic de neconcept pentru cineva care nu este de fapt egiptean la origini.

În Geneza, însuși Faraonul Egiptului îi spune, imediat după ce Iosef îi interpretează cu acuratețe visele, așa cum nu putuse să facă nimeni până atunci:

Pentru că Dumnezeu ți-a spus toate acestea, nu există nimeni mai priceput și mai înțelept decât tine. Tu vei fi mai mare peste casa mea și prin porunca ta poporul meu va primi hrană; numai prin tronul meu mă voi ridica mai presus decât tine. […] Iată, te-am pus la comanda întregii Țări a Egiptului. — Geneza 41:39-41

Și pentru ca nimeni dintre egipteni să nu se îndoiască de transformarea radicală a lui Iosef, Faraonul mai face câteva manevre… În primul rând, el își întreabă poporul: ”Vom putea noi oare găsi un om ca acesta, care să aibă în el spritul lui Dumnezeu?” (Geneza 41:38) O întrebare aparent stranie… În fond, Faraonul nu avea nevoie să își consulte supușii asupra niciunei decizii. Însă o întrebare extrem de necesară, așa cum explică Ramban (Nahmanide): în Egipt orice neegiptean și cu precădere evreii erau considerați nu numai cetățeni de rangul al doilea, dar chiar ”nedemni” de a sta și mânca în prezența egiptenilor… așa că Faraonul a fost cumva nevoit să solicite o ”aprobare publică” a lui Iosef.

Iar apoi, în încercarea de consfinți total și definitiv noua poziție și noua identitate a lui Iosef, Faraonul îi conferă un nou nume: Țafnat Paneah (Geneza 41:45). Iosef primește și o soție egipteană (ba chiar mai mult, o fiică a unui preot idolatru) și își intră aparent pe deplin în rol. În decursul poveștii biblice, Iosef jură pe numele Faraonului (Geneza 42:15), primește veșminte egiptene, poartă un lanț de aur în jurul gâtului, folosește a doua caleașcă a Faraonului și este plimbat prin oraș — paradoxal și ironic, aidoma plimbării pe care Haman i-o face lui Mordehai în Cartea Esterei — strigându-se înaintea sa ”Avreh!” ”Acesta este vice-regele Egiptului!”

Prin tot ceea ce face pentru Iosef și, mai ales, prin ceea ce vrea să facă din Iosef, Faraonul Egiptului pregătește minuțios versetele din debutul Cărții Exodului. În fond, cu toate aceste ”operații estetice” pe identitatea lui Iosef, cine oare ar mai putea spune că ”îl cunoaște pe Iosef”?!? Pentru toți cei care îl văd, pentru toți cei care îi sunt supuși sau cei care îl întâlnesc, Iosef este egiptean.

Însă dacă Faraonul Egiptului a reușit să se mintă pe sine însuși că ”nu îl mai cunoaște pe Iosef”, familia lui Iosef l-a cunoscut! Copiii lui Iosef, deși născuți de către soția sa Osnat, sunt אשר ילדה לו —”născuți lui”, punctează Tora în Geneza 41:50. Ei poartă nume evreiești, Menașe și Efraim, vorbesc (și) limba ebraică și știu că tatăl lor este evreu, același în fapt cu acel ”tânăr sclav evreu” (Geneza 41:12) de care amintea paharnicul Faraonului în debutul poveștii noastre.

În ciuda eforturilor Faraonului, așadar, ”operația estetică” pe identitatea lui Iosef eșuează.

Privind însă și mai atent, mai remarcăm un aspect: Iosef este în fapt primul evreu trăitor în Diaspora. Este un om care, prin talentele sale și prin legătura pe care o are cu Dumnezeu, poate deveni oricând Țafnat Paneah, ”deslușitorul lucrurilor ascunse”, după cum îi traduc comentatorii numele primit de la Faraon. (Desigur, interesant aici este și faptul că noul nume al lui Iosef este tot unul ebraic și nu egiptean, lucru punctat de Ibn Ezra, Onkelos și Ramban și explicat în variate feluri, de la o un mod de onorare de formă a originii lui Iosef și până la o încercare a Faraonului de a ”combina” identitățile lui Iosef în speranța unei asimilări mai rapide și eficiente.)

Iosef, așadar, poate deveni oricând neevreu. Poate renunța la tot ce a primit de la părinți, la tot ce cunoaște, la lucrurile în care crede și la ce a fost însărcinat să transmită generației următoare. El poate accede la orice poziție de putere dorește, cât timp se comportă ca un egiptean, se îmbracă în straie egiptene și poartă un nume egiptean. Când însă își aduce familia în Egipt și se identifică evreiește, când devine clar în ochii egiptenilor că procesul de asimilare a eșuat și că noua identitate a lui Iosef este doar una de suprafață, ”asupra Egiptului se ridică un nou rege, care nu îl mai cunoaște pe Iosef.”

În fapt, Iosef este povestea arhetipală a diasporei evreiești.

Însă și mai interesant și definitoriu pentru noi — cei trăitori în era modernă și nu în Egiptul antic — este nu procesul prin care trece Iosef, ci rezultatul lui final. În întreaga Tora, la fel ca și în scrierile ulterioare acesteia, numele de Țafnat Paneah este unic, el fiind menționat o singură dată, exact în pericopa din această săptămână, Mikeț. În ciuda tentației puterii, Iosef rămâne Iosef. El nu își schimbă esența și natura, ci își continuă tradiția familiei, tradiția originii sale, tradiția culturii și religiei sale. El își binecuvântează urmașii cu binecuvântarea lui Avraham, Ițhak și Iaacov și le cere — în, poate, cel mai puternic și emoționant testament al tuturor timpurilor — să îi ia cu ei osemintele, atunci când vor părăsi Egiptul suferinței pentru a călători către Țara Promisă. (Geneza 50:25)

Prin faptele sale și prin tăria de caracter de care dă dovadă, Iosef este — permiteți-mi tragerea la temă, în spiritul sărbătorii de Hanuca — aproape ca și acel recipient cu ulei din Templul din Ierusalim: înconjurat de decădere, aparent ascuns, pierdut, distrus sau profanat, dar care, odată (re)găsit, se dovedește suficient pentru a crea miracole, pentru a reaprinde în întuneric lumina credinței și purității.

Un prilej de meditație identitară pentru noi toți, ca evrei trăitori în Diaspora sau în Israel… Un îndemn la a urma un exemplu de curaj, pentru identitatea noastră și a urmașilor noștri…

Șabat Șalom și Hanuca Sameah!

 

Share This