În urmă cu aproximativ trei ani, chiar înainte de Roş Haşana, am avut privilegiul să ascult cuvintele unui rabin pe care îl iubesc şi îl preţuiesc foarte mult şi care – poate printr-o coincidenţă, poate nu – poartă numele de Yaakov Love (love = iubire).
„Nu pot să vorbesc cu voi”, spunea el, „mai ales când suntem chiar înainte de Roş Haşana, în luna Elul, dar aş vrea să mă lăsaţi să vă împărtăşesc câteva din lucrurile care se adună acum în mintea mea legate de Roş Haşana, care se mai numeşte şi Iom Hadin, Ziua Judecăţii. Pentru mine, Roş Haşana înseamnă simplu: ‘Aşteaptă până vine taică-tu acasă!’”
De când am auzit cuvintele acestea şi până astăzi, nu am încetat să mă gândesc la ele. Nu suntem pe 1 ianuarie şi nu venim la sinagogă pentru a bea şampanie şi a aprinde artificii şi pocnitori. Suntem aici de Roş Haşana – întotdeauna mult mai mulţi decât acum o săptămână şi întotdeauna mult mai puţini decât peste o săptămână. Suntem aici pentru a celebra un an nou în calendarul nostru de 5770 de ani. E Roş Haşana şi ne gândim cu toţii deja la promisiuni şi angajamente, ba chiar şi la mărul cu miere şi supa pe care o vom servi diseară, căci trebuie să celebrăm, nu-i aşa?
Dar, dincolo de discursuri inspirate şi urări de bine, aşa cum spuneam, cuvintele rabinului Love m-au urmărit de când le-am auzit şi până astăzi… Pentru că Anul Nou Iudaic se mai numeşte şi Iom Hadin (Ziua Judecăţii) şi este o zi în care – tradiţia noastră de milenii ne spune – Dumnezeu se uită la noi şi ne judecă. Pe toţi. Fie că suntem indivizi, fie că suntem comunităţi, Federaţie, Joint, JCC, Chabad, afiliaţi, neafiliaţi, evrei sau neevrei – avem de dat socoteală astăzi. Şi toată luna Elul, cea pe care am încheiat-o în această după‑amiază, ar fi trebuit să o petrecem ascultând şofarul şi gândindu-ne serios la trecut, prezent şi viitor. Ce am făcut şi poate nu trebuia, ce nu am făcut şi ar fi trebuit, pe cine am lovit, pe cine am desconsiderat, unde ne-a fost viziunea, oare ne-am îndeplinit-o dacă am avut-o? Ne-au mai văzut prietenii evrei de la Roş Haşana trecut? S-a întâmplat ca acea „vedere” să fie oare la sinagogă? Suntem mai deştepţi ca anul trecut? Am făcut mai multe fapte bune, am fost mai spirituali, am fost cu un strop mai evrei?
„Aşteaptă până vine taică-tu acasă!” Şi o să vedem atunci, de altfel chiar astăzi, mâine, poimâine şi apoi peste zece zile, de Iom Kipur, vom vedea dacă mai primim bomboane şi bani de buzunar…
În scrierile noastre sfinte, în Psalmi, există două versete legate strâns tematic de Roş Haşana şi care ne pun serios pe gânduri. Primul, din Psalmul 130, ne spune: „Căci a Ta este iertarea, pentru ca Tu să fii temut.” – „Ki imcha ha’slicha lemaan tivare.” Nu ştiu cât de evidentă este nedumerirea, însă dacă Dumnezeu ne iartă, dacă iertarea este într-adevăr a Lui, atunci de ce ne-ar fi frică?!?
Şi mai există un alt verset, în Psalmul 62, puţin pe dos, însă tot problematic, în care ni se spune: „Lecha Haşem chesed ki ata teşalem leiş kemaasehu” – „Tu, Doamne, eşti milostiv, pentru că Tu plăteşti fiecărui om în funcţie de faptele sale”. Aici, întrebarea se pune invers: aşa arată mila lui Dumnezeu, că El îmi plăteşte după cum fac?!? Tocmai aici ar trebui să îmi fie teamă! Poate dacă m-aş şti fără pată, un mare ţadik care a făcut numai fapte bune, atunci da, e un mare act de milă că Dumnezeu îmi plăteşte pentru ce am făcut… Şi chiar dacă poate de Purim, după un pahar în plus, m-aş convinge pe mine însumi de cât de minunat şi perfect sunt, acum, de Roş Haşana, eu unul nu ştiu, sincer, cât aş vrea ca Dumnezeu să îmi plătească conform cu faptele mele. Şi nici n-aş vrea neapărat să ţină minte, pentru că – îmi imaginez – am venit astăzi aici cu toţii nu doar pentru a ne reîntâlni ci şi pentru că avem să Îi spunem ceva lui Dumnezeu şi propriei noastre conştiinţe, ceva de care ne e jenă şi am vrea schimbat, măcar de acum înainte…
Avem aşadar aceste două versete. Ce facem cu ele? Desigur, convenabil ar fi să le ignorăm pur şi simplu, să vă spun Şana Tova şi să continuăm la pagina 61 (sau cât o fi în machzor) cu rugăciunea de seară… Exact ca în definiţia aceea a unei predici perfecte, pe care am auzit-o într-o glumă odată: „Dacă obştea se aşteaptă la un discurs de 40 de minute, vorbeşte 30. Dacă se aşteaptă la 30 de minute, vorbeşte 20. Oricum, n-am auzit niciodată să se plângă cineva că predica a fost prea scurtă…” J
Ei bine, nu mă voi opri, pentru că anul acesta, subiectul de Roş Haşana este serios şi foarte actual şi vă voi cere să mă mai suportaţi ceva timp…
Se spune că atunci când Dumnezeu i-a vorbit lui Moşe pentru prima dată, când Moşe era doar un „ucenic” în ale profeţiei, primele cuvinte pe care le-a spus Dumnezeu au fost rostite cu vocea tatălui lui Moşe, a lui Amram. „De ce să-l sperii?”, S-a gândit Dumnezeu, „e nou şi nu ştie încă regulile jocului. Hai să îi vorbesc cu un glas familiar.”
Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră pot spune acelaşi lucru, însă de fiecare dată când eu personal mă gândesc la Dumnezeu, prima imagine care îmi vine în minte este aceea a părinţilor mei. Probabil că mulţi dintre voi auziţi voci similare, măcar de Roş Haşana şi Iom Kipur. În unele cazuri, din păcate, asta ne face să avem o relaţie mai dificilă cu Dumnezeu, mai ales dacă punem pe răboj şi cele câteva zeci de ani din viaţa multora în care vocile acestea părinteşti abia dacă au şoptit. Pentru mine însă, vocea pe care o aud atunci când încerc să vorbesc cu Dumnezeu este cea a părinţilor. Atunci când eram mic, tata – care cred că a strigat la mine cu adevărat doar de poate două ori în toată viaţa lui şi a mea – avea modul lui de a mă răsplăti şi pedepsi. Şi chiar şi astăzi, pedeapsa cea mai mare pe care o pot primi nu este o lovitură, o palmă – aceea ar trece – ci este dezamăgirea şi tristeţea pe care o pot citi câteodată (atunci când greşesc, aşa cum greşim cu toţii) în ochii tatălui meu.
Dacă părinţii noştri ne-ar lovi, dacă s-ar supăra pe noi într-atât încât să uite de umanitate şi să ne bată, măcar ne-am putea supăra şi noi şi am putea striga la ei. Dacă Dumnezeu, acum de Roş Haşana, S-ar supăra pe noi toţi şi ar ţipa la noi din ceruri, am răspunde probabil cu tupeu şi cu nonşalanţă. I-am spune: „ce, nu suntem oameni religioşi!” şi că „trăim într-o epocă modernă şi priorităţile s-au schimbat”, I-am spune că „trebuie să atragem oameni la activităţi şi asta justifică totul şi orice”, L-am certa că nu ne-a făcut mai apropiaţi de El, şi – ca şi cum El ar fi vinovat şi de asta – L-am certa pentru că nu a dat legea în aşa fel încât să ne conformăm. Adică de ce trebuie noi să ne ridicăm, de ce trebuie noi să fim altfel, de ce trebuie de Roş Haşana să ne gândim la teşuva, la reîntoarcere? Legea este prea grea, Şabatul prea restrictiv, secularismul prea ispititor, serviciul religios şi predica prea lungi, viaţa prea complicată…
Însă ce putem oare să-I spunem lui Dumnezeu dacă este doar dezamăgit? Ce avem să spunem conştiinţei noastre, când privim în urmă şi ne ascundem după „politici moderne” şi „decizii la nivel înalt”, când distrugem şi uităm să creăm, când diluăm şi nu întărim sau când schimbăm definiţii ale unor cuvinte care ar trebui să fie imuabile: identitate, iudaism, tradiţie?
„Căci a Ta este iertarea, pentru ca Tu să fii temut.” Pentru că ştim că Dumnezeu ne va ierta, că vom intra acum în 5770 cu noi promisiuni şi noi planuri, pentru că ştim că vom avea, aşa cum ne dorim, un An Bun şi Dulce, pentru că ştim că Tu, Doamne, îl judeci pe om aşa cum este el, cu milă şi bunătate – tocmai de aceea mă tem de Tine. Pentru că singurul lucru pe care îl am de înfruntat în lumea aceasta nebună este că, dacă nu fac ceea ce trebuie, Tatăl meu este dezamăgit de mine.
„Tu, Doamne, eşti milostiv, pentru că Tu plăteşti fiecărui om în funcţie de faptele sale.” Ştiţi care este pentru mine cel mai minunat lucru legat de Roş Haşana? Simplu: faptul că există o astfel de zi în fiecare an! Ce s-ar întâmpla – v-aţi pus vreodată întrebarea? – dacă în calendarele noastre nu ar fi deloc o Zi a Judecăţii, un An Nou, şi mai apoi un Iom Kipur unde să mai gândim şi noi un pic la noi înşine? Ce-ar fi dacă viaţa ar merge înainte în mod automat (aşa cum se întâmplă pentru mulţi) şi dacă nimănui, jos pe pământ sau sus în ceruri, nu i-ar păsa de ceea ce facem. Ne-am obişnuit în societatea de astăzi să nu ne punem întrebări, să nu căutăm răspunsuri, să nu complicăm lucruri. „De ce trebuie să îmi pun întrebarea dacă am greşit sau nu? Dacă Dumnezeu vrea să mă tragă de mânecă, n-are decât să o facă… Oricum (în paranteză fie spus) probabil că L-aş ignora, pentru că sunt un om modern, nu-i aşa?”
De fiecare dată, în fiecare an însă, Dumnezeu vine să ne vorbească de Roş Haşana. Dacă am învăţat lucruri greşite, ne corectează. Dacă am uitat ceva, ne reaminteşte. Dacă am pierdut o parte din identitatea cu care ne-am născut, ne-o înapoiază. Şi toate acestea dintr-un motiv foarte simplu: pentru că Îi pasă. Anul Nou, Roş Haşana, este nu numai un motiv de umplere a sinagogilor, de întâlnire a prietenilor şi de bifare pe răboj că am fost în lumea mondenă. De Roş Haşana, ziua în care – ne spune tradiţia – a fost creat Adam Harişon, primul om al lumii, Dumnezeu vine să ne zică fiecăruia dintre noi în parte: „Iom Huledet Sameah!” – „La mulţi ani!”
Şi abia aceasta, dacă ne uităm bine la Cine este El şi la cine suntem noi, abia aceasta este o dovadă de mare milă şi de dragoste. Pentru că ne plăteşte după cum am făcut şi ne spune astfel că Îi pasă ce facem, pentru că nu ne lasă să facem pur şi simplu ce vrem fără să Se intereseze, pentru că ne corectează şi ne pedepseşte când greşim şi ne dă reţeta pentru a avea un an nou altfel, mai bun şi mai spiritual.
Şi atunci vin şi întreb, cu toată seriozitatea: dacă până şi lui Dumnezeu Îi pasă atât de mult cine suntem, dacă şi Lui Îi pasă că sinagoga este plină sau goală, dacă Îi pasă ce vor fi copiii noştri şi cât iudaism vom şi vor simţi şi practica – atunci de ce nouă ne pasă atât de puţin?!? Dacă El vine 365 de zile pe an la sinagogă, dimineaţă şi seară, (şi e ceva mai în vârstă decât noi!), dacă El participă la programe iudaice şi Se roagă de noi aproape să creăm identitate şi educaţie, să menţinem tradiţie, să nu uităm obiceiuri, să rămânem evrei şi nu doar cu numele, nu doar în sufletul nostru – atunci de ce noi Îi întoarcem spatele? De ce suntem acum aici câteva sute şi mâine sau poimâine va trebui să dăm telefoane pentru a putea avea un minian, dacă îl vom avea? Pentru că suntem în vârstă sau, dimpotrivă, prea tineri şi activi?!? Pentru că e mai comod aşa?!? Pentru că suntem laici?!? Pentru că aşa ne-am obişnuit o viaţă întreagă şi pentru că doar astăzi e prima seară de Roş Haşana şi mâine nu?!?
În tabăra lui „Lasă-L pe Dumnezeu să fie dezamăgit, că Îi trece Lui” sunt mulţi adepţi. În tabăra lui „Lasă-l pe rabin să vorbească, că doar asta e misiunea lui şi o să îi treacă şi lui curând” sunt şi mai mulţi. Iar tabăra cea mai numeroasă este cea care ar dori toate problemele rezolvate, dar… „eu sunt prea bătrân / obosit / bolnav / laic / ocupat / comod / etc pentru a le rezolva”.
* * *
Domnişoare, doamne şi domni, surori şi fraţi ai mei – o veste pentru dumneavoastră, mai puternică decât un sunet de şofar, pe care (dacă veţi fi aici duminică dimineaţa) îl veţi auzi tare şi clar: comunitatea nu e o instituţie, comunitatea sunteţi voi! Roş Haşana este ziua voastră, anul care începe acum este al vostru pentru a-l modela şi construi! Este foarte posibil ca nimeni să nu vă mai vorbească despre dezamăgire la Roş Haşana-ul viitor. Eu unul nu mai plănuiesc să o fac… Este foarte posibil să nu mai uzeze nimeni – în lipsă de alte ocazii în care să vă aibă aproape pentru a face aşa ceva – de o predică de Roş Haşana în care să vă spună că orele sunt înaintate şi că dacă dorim o comunitate cu adevărat, dacă vrem să rămânem evrei şi nu doar să ne amăgim cu iluzia că numele şi sufletul de evreu sunt suficiente, trebuie să facem ceva practic şi urgent. Însă ţineţi minte că astăzi, Roş Haşana 5770, pe 19 septembrie 2009, cineva v-a spus toate aceste lucruri, de pe amvonul Sinagogii Mari din Bucureşti.
„Aşteaptă până vine taică-tu’ acasă!”… Ei bine, e Roş Haşana şi a venit, e Ziua Judecăţii, Iom Hadin, Dumnezeu e aici şi chiar I-ar plăcea să ne ajute şi să ne aducă un Şana Tova U’Metuka – însă trebuie să Îl ajutăm un pic. Trebuie să conştientizăm că avem nevoie de unitate, adevărată unitate, că trebuie să ne fragmentăm mai puţin, că trebuie să ne reafiliem şi să ne hotărâm pe ce drum exact vrem să o luăm. Iudaism ortodox, conservator, neolog, reformat, reconstrucţionist – toate acestea sunt opţiuni şi toate au plusuri şi minusuri. Un singur lucru, vă spun eu, nu e posibil: iudaism fără iudaism, fără unitate comunitară, fără o viziune coerentă, fără tradiţie şi oameni care să o practice, fără viaţă de cult, fără educaţie evreiască şi fără copii.
În rest, deciziile ne aparţin şi viaţa ne obligă să le luăm. Pentru că dacă nu le luăm, în esenţă decidem că nu ne interesează şi că închidem poarta. Este Roş Haşana, Capul Anului, şi trebuie să ne folosim capul pentru a şti exact ce fel de an vrem să avem. Iar de mâine, chiar de mâine, trebuie să începem să lucrăm pentru a ajunge acolo. Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi cu înţelepciune şi curaj şi să ne dea, aşa cum ne dorim, un înscris şi o pecete în Cartea Vieţii!
Şana Tova U’Metuka! Un an bun şi dulce!
Opinii recente