De când am început să lucrez la traducerea în limba română a Torei, mărturisesc că am devenit extrem de atent la sensul exact al cuvintelor. În ebraică, ratarea unei simple nuanțe poate face diferența între o înțelegere corectă a textului și una eronată. Cuvintele ebraice — altfel spus — sunt ”sensibile”, delicate, oferind adesea înțelesuri variate în contexte variate și generând imagini pline de semnificații și învățăminte.

Pericopa pe care o citim în această săptămână se numește Teruma. Traducerea cea mai facilă a titlului este prin substantivul ”ofrandă” și provine chiar de la unul din versetele inaugurale ale pericopei:

Domnul a vorbit cu Moșe spunând: ”Vorbește copiilor lui Israel și ei să ia pentru Mine o ofrandă (תרומה), de la fiecare om a cărui inimă îl va motiva, să iei ofranda Mea. […] Să-mi construiască un loc sfânt și Eu voi sălășlui (ושכנתי) în mijlocul lor.” — Exodul 25:1-2, 8

O ”ofrandă” pentru Dumnezeu… Unii comentatori aleg să traducă termenul תרומה (”teruma”) prin substantivul ”parte”; alții prin ”dar” sau ”cadou”. În esență, toate aceste traduceri sunt corecte. În fond, porunca divină este aceea ca poporul să facă o contribuție pentru construirea în mijlocul taberei a unui Mișkan, a unui loc sfânt, urmând ca Dumnezeu să sălășluiască în mijlocul evreilor odată cu ridicarea acestei construcții.

Termenul תרומה (”teruma”) are însă o rădăcină pe care niciuna din aceste traduceri nu o surprinde: ה-ר-ם care înseamnă ”a eleva” sau ”a înălța”. Porunca divină este aceea ca printr-un act de donație, evreii să eleveze spiritual respectivele obiecte (aur, argint, cupru, piei de animale, țesături etc) făcându-le astfel demne de a fi parte din construcția dedicată lui Dumnezeu.

Interesant este însă faptul că prin acest act de donație nu doar respectivele obiecte sunt elevate. Dacă ar fi așa, Tora ar vorbi doar despre construcția în sine. Însă versetul pe care l-am citat anterior este foarte precis: ”Eu voi sălășlui în mijlocul lor. Al evreilor, nu al locului. Evreii înșiși — ne spune Tora — cei care fac efectiv contribuția, sunt elevați spiritual și devin demni să Îl primească pe Dumnezeu în mijlocul lor.

Ideea nu este nouă, însă merită subliniată. Nicăieri în literatura iudaică nu se vorbește despre vreun loc în care Dumnezeu să locuiască. O astfel de construcție ar fi imposibilă și totodată ar reprezenta în fapt o întreprindere păgână, idolatră. Vorbind despre o astfel de întreprindere, însuși regele Șlomo (Solomon), cel care a construit Templul din Ierusalim, spunea următoarele:

Va locui oare Dumnezeu pe pământ? Cerurile, chiar și cele mai înalte ceruri, nu Te pot cuprinde. Cu atât mai puțin această casă pe care am construit-o! — Regi I 8:27

Iar profetul Ieșaiahu (Isaia) ne vorbește chiar în Numele lui Dumnezeu, spunând:

Cerurile sunt tronul Meu și pământul este scaunul pe care Îmi sprijin picioarele. Ce casă puteți voi construi pentru Mine? Unde Îmi va fi sălașul? — Isaia 66:1

În mod evident, Dumnezeu nu poate fi conținut în nicio construcție pe care oamenii o pot construi. Și atunci, despre ce construcție vorbește de fapt pericopa Teruma? Și pentru ce este nevoie de o ofrandă care să faciliteze această construcție misterioasă?

Pentru a răspunde la aceste întrebări va trebui să înțelegem un alt cuvânt pe care Tora îl folosește: verbul ”a sălășlui”, în ebraică ושכנתי (”veșahanti”). Rădăcina acestui cuvânt este ש-כ-נ, care formează un cuvânt relativ straniu pentru acest context, cuvântul שכן (”șahen”) — ”vecin”. Totodată, rădăcina se regăsește și în cuvântul care desemnează Prezența Sfântă a lui Dumnezeu în lume, שכינה (”Șehina”).

Ceea ce ne spune Tora prin aceste cuvinte este o idee deosebit de simplă și interesantă: prin construirea Locului Sfânt pe care pericopa noastră îl menționează, Dumnezeu ne devine vecin.

Ce este însă un vecin? Conform DEX Online, este o persoană (în cazul lui Dumnezeu, o Entitate) ”care se află alături sau în apropiere de cineva ori de ceva”. Prin construcția pe care o realizăm în pericopa Teruma, obținem de fapt nu un loc pentru ritual, un templu, ci însăși proximitatea spirituală a lui Dumnezeu.

Însă de ce era oare necesar un astfel de act? Nu am fi putut oare avea o relație ”clasică” cu Dumnezeu: El sus, noi jos? Am fi putut probabil, însă relația pe care poporul evreu o are cu Dumnezeu nu este una la distanță. Dacă privim atent la povestea începuturilor noastre mai întâi ca familie patriarhală și apoi ca popor, ceea ce remarcăm este o relație intimă, aproape prietenească. Patriarhii vorbesc cu Dumnezeu. Îl caută, Îl roagă, ba chiar Îl și critică uneori (a se vedea, spre exemplu, intervenția lui Avraham pentru salvarea Sodomei, în capitolul 18 din Geneza.) Relația evreilor cu Dumnezeu nu este distantă și rece ci, dimpotrivă, una prietenească, apropiată și intimă.

Acest tip de relație nu se regăsește însă până acum în Cartea Exodului. Pentru evreii proaspăt eliberați din Egipt, Dumnezeu este doar Entitatea eliberatoare, Cel care a modificat legile naturii în timpul celor zece urgii și a traversării Mării, Cel care l-a înfrânt pe faraon ”cu mână puternică și braț întins”, și apoi Cel care S-a revelat poporului din vârful Muntelui Sinai, în mijlocul fulgerelor și tunetelor. Pentru ei, Dumnezeu este chiar distant și rece, separat de miliarde și miliarde de kilometri, imposibil de atins, imposibil de înțeles. Și de aceea și relația cu El este atât de grea. În căutarea a ceva mai ”apropiat”, mai inteligibil și accesibil, evreii redevin idolatri, construind și venerând Vițelul de Aur.

Și aici intervine pericopa Teruma, despre care comentatorii spun de altfel că a fost doar o simplă consecință a acelui episod idolatru. Ideea ei? De a demonstra că Dumnezeu nu este departe, ci poate veni chiar foarte aproape, recreând astfel, pentru cei proaspăt eliberați din robie, relația pe care au avut-o cu El strămoșii lor, Avraham, Ițhak și Iaakov.

Și care este rețeta de a-L aduce pe Dumnezeu aproape, astfel încât El să fie accesibil tuturor, să fie pentru toți un ”vecin”? O donație! Un act prin care să înțelegem că numai prin recunoștință ne putem apropia. În mintea umană, diferența între prezența și absența lui Dumnezeu se concretizează în pericopa Teruma printr-un simplu act de donație. Dând, înțelegem că ceea ce dăm vine de undeva și implicit creăm în sufletul nostru dorința de a ne apropia de acel ”Undeva”. Dând, conștientizăm că însuși actul de a da este o consecință direct[ a faptului că Dumnezeu ne-a dat viața, ne-a dat puterea de a da, ne-a dat prosperitatea din care Îi oferim acum și dorința de a-I fi aproape.

Dumnezeu ne vine aproape în pericopa Teruma (תרומה) pentru că în ea alegem să ne elevăm (להרים) pe noi înșine până la nivelul la care Îl putem invita pe Dumnezeu să ne devină vecin. Prin actul de donație pe care Tora îl descrie aici, construcția pe care o facem pentru Dumnezeu devine realitate, nu ca un loc fizic, ci sub forma unuia metafizic, spiritual, un loc pe care îl facem în propriul nostru suflet, pentru El. Așa după cum scria și rabinul Sacks în eseul său:

Dumnezeu nu locuiește în construcții. Dumnezeu locuiește în constructori. Dumnezeu nu locuiește într-o casă din piatră. El locuiește în inimile celor care dau. — rabin Jonathan Sacks

Șabat Șalom!

Share This