[Haftara Leh Leha: Isaia 40:27-41:16]

În mod normal, acest comentariu ar trebui să conțină doar o simplă pagină albă. O pagină în care să nu scrie nimic și din care să nu se poată citi nimic. O pagină goală, ca simbol al tăcerii (titlul acestui comentariu), întotdeauna întreruptă, distrusă și alungată de orice înșiruire de cuvinte…

Însă atunci când oamenii tac cu adevărat, paginile nu sunt deloc albe. O altă Prezență, mult mai plină și mult mai profundă, își găsește locul în ”spațiul” produs atunci când oamenii știu să păstreze un anumit tip de tăcere, o tăcere reală, care să le permită să asculte și să crească. Tăcerea despre care vorbim aici este una contemplativă, introspectivă și plină de semnificații. Este o tăcere nu a lipsei de idei, ci a interiorizării ideilor; nu a penuriei de cuvinte, ci a bogăției de sentimente; nu a îndepărtării, ci a apropierii…

În debutul capitolului 41 al profețiilor sale, Isaia, autorul Haftarei asociate pericopei Leh Leha, vorbește despre o astfel de tăcere:

Ascultați-mă în tăcere, voi insulelor! Popoarele să-și revigoreze puterea! Să se apropie și să vorbească — împreună ne vom apropia pentru judecată. — Isaia 41:1

Din întreaga Haftara, acest verset este singurul care îndeamnă la tăcere. Până în acest moment și dincolo de el, lumea descrisă de profetul Isaia este într-o continuă mișcare, într-un univers de sunete și imagini. Poporul lui Israel aflat în exil vorbește și se roagă lui Dumnezeu pentru iertare și reîntoarcere. Idolatrii își vorbesc și se încurajează unul pe altul în idolatria lor. Prin contrast, Dumnezeu Însuși îl cheamă pe Avraham să devină primul dintr-un legământ milenar. Poporul se bucură prin cântec de faptul că Dumnezeu a ales și păstrează aproape poporul evreu.

Însă momentul de maxim este acela punctat de versetul 1: momentul în care lumea ”ascultă în tăcere”. Este un moment pe cât de simplu (aparent), pe atât de paradoxal.

Lipsiți de spiritualitate, în căutarea lui Dumnezeu, mulți oameni încearcă adesea să găsească o personalitate, un loc sau un obiect care să îi ajute să comunice cu Dumnezeu. Astfel, unii recurg la adoptarea unui guru, un mentor menit să îl ”călăuzească” pe individ către acea relație cu Divinitatea pe care o caută. Alți oameni călătoresc spre un loc considerat special, ”sfânt”, încărcat de semnificații religioase, istorice, sau poate către un loc în care alții au găsit ceea ce căutau. În final, alții încearcă să identifice un obiect menit să le călăuzească gândurile și sentimentele către Divin.

În iudaism însă, modelul este altul.

Profetul Isaia ni-l oferă, într-un simplu verset care spune totul: ”să ascultăm în tăcere”. Dumnezeu nu este undeva în exterior, nu este într-un anume loc, nici într-un anume om sau în sfaturile sale și nici într-un anume obiect. El poate fi regăsit doar atunci când ființa noastră învață să tacă și să asculte. După cum a spus și Rabi Akiva în Pirkei Avot (3:13): סייג לחכמה – שתיקה – ”Tăcerea este gardul din jurul înțelepciunii.”

În pericopa Leh Leha (cea asociată acestei Haftara) există multe momente de tăcere, fiecare câte un pas pe drumul construirii relației dintre Avraham și Dumnezeu. Când Dumnezeu îi spune lui Avraham ”Pleacă din țara ta” (Geneza 12:1), Avraham tace și execută. Când Dumnezeu îi promite o țară, o misiune și urmași, Avraham tace și construiește un altar (Geneza 12:7). Când Avraham și Lot își dispută pământul și pășunile, Avraham propune o despărțire, explicând că tăcerea este mai bună decât cearta. (Geneza 13:8). În capitolul 14, care detaliază războiul purtat de Avraham cu regii vremii pentru a-și elibera nepotul, aproape că nu se spune niciun cuvânt. Iar la începutul capitolului 15, vine răsplata pentru toată această tăcere:

După aceste evenimente, cuvântul lui Dumnezeu a venit la Avram într-o viziune, spunând: “Nu te teme, Avram, căci eu sunt un scut pentru tine, iar răsplata ta este foarte mare.” — Geneza 15:1

Când omul ascultă, Dumnezeu vorbește — acesta este mesajul major al pericopei Leh Leha și al Haftarei asociate. Relația nu se naște din cuvinte și nici din căutări externe, ci din tăcere și o căutare interioară. Atunci și numai atunci, interferențele dispar și ”conexiunea” dintre Divinitate și om devine posibilă. Atunci și numai atunci, vorbele, rugăciunile, îndemnurile, cântecele și bucuria pe care Haftara ni le zugrăvește în culori atât de vii capătă cu adevărat semnificație.

Atunci când știm nu doar că vorbim și suntem auziți (asta se întâmplă oricum întotdeauna), ci atunci când Dumnezeu vorbește și noi Îl auzim. Pentru că atunci, în acel moment sublim, Dumnezeu nu ne vorbește de sus, ci chiar din interiorul nostru, ca oameni conectați la esența de divinitate pe care El Însuși a pus-o în noi când ne-a privit în față și ne-a suflat viață în nări, în cea de-a șasea zi a Creației.

Șabat Șalom!

Share This