Îmi aduc aminte, de parcă ar fi astăzi, de cuvintele unuia din rabinii pe care i-am avut la ieșiva, rabinul Yaakov Love, rostite într-o scurtă predică pe care ne-a oferit-o înainte de Roș Hașana, cândva prin 2004 sau 2005. Zicea rabinul Love în acea intervenție: ”For me, the feelings I have before Rosh Hashana are like: Wait ‘till your father gets home!…”“Pentru mine, sentimentele pe care le am înainte de Roș Hașana sunt: Așteaptă dar până vine taică-tu’ acasă!…” Să vezi ce-o să pățești… ar fi probabil continuarea potrivită.

Am păstrat acele cuvinte și sentimente cu mine vreme de mulți ani, de la acel discurs și până azi, și cred că ele nu mă vor părăsi niciodată. De fiecare dată când întreb pe unul din prietenii mei, chiar și azi, ”Ești pregătit pentru Roș Hașana?”, nu primesc niciodată un răspuns pozitiv. ”Cum aș putea oare să fiu pregătit pentru Roș Hașana?” – îmi replică interlocutorii mei prin ezitarea lor, din vorbe sau din priviri. Cum s-ar putea cineva simți pregătit să stea înaintea Atotputernicului, când se roagă și pledează pentru a fi înscris în Cartea Vieții? Poate să spună cineva cu mâna pe inimă că este cu adevărat pregătit?

Spre deosebire de toate zilele din calendarul iudaic, Roș Hașana și Iom Kipur, zilele care inaugurează perioada Marilor Sărbători de Toamnă, sunt întotdeauna dificile și pline de trepidație, dar și de speranță. Ritualul iudaic surprinde și el aceleași sentimente… La toate sărbătorile evreiești biblice spunem Halel, acea colecție specială de psalmi de slavă la adresa lui Dumnezeu. Chiar și în ultimele zile de Pesah sau de Roș Hodeș spunem Halel (ce-i drept, în variantă prescurtată), chiar dacă bucuria acelor zile nu este deplină, chiar dacă elementul de ”nou” nu este complet, chiar dacă veselia este temperată de obișnuință, sau de suferința noastră sau a altora. De Roș Hașana și Iom Kipur nu spunem însă Halel. Deloc, nici măcar pe jumătate. Talmudul răspunde la fireasca întrebare ”de ce”, cu o explicație în numele rabinului Abahu:

Au spus îngerii către Dumnezeu: ”Stăpâne al Universului, de ce poporul lui Israel nu-Ți intonează cântece de slavă (Halel) de Roș Hașana și Iom Kipur? Le-a răspuns Atotputernicul: ”Oare este posibil ca Regele să stea pe tronul judecății, cu Cartea Vieții și Cartea Morții deschise înaintea Sa, și poporul evreu să-I intoneze cântece de slavă?” – Talmud Roș Hașana 32b

Ceva din aroma zilelor de Roș Hașana și Iom Kipur nu este compatibil cu Halel. Există o atmosferă mult prea sobră, mult prea încărcată de preocupare, de anxietate, de teamă, de Roș Hașana și Iom Kipur. Halel, acea expresie de bucurie nețărmurită, acea exuberanță exprimată prin cântec, nu e ușor de găsit în sufletul omului de Roș Hașana și Iom Kipur. În aceste zile, oamenii au alte gânduri, alte preocupări. Anul Nou Iudaic și Ziua Iertării Păcatelor, de care ne mai despart doar câteva zile, sunt menite să ne trezească sufletul și conștiința, în sunete puternice de șofar, să ne aducă aminte că ”vine taică-tu’ acasă” (cum spunea rabinul Love), și că trebuie să dăm cu toții socoteală pentru ceea ce am făcut și ceea ce nu am făcut în anul care se încheie.

Pentru mine personal, aceste zile sunt în mod special încărcate și sobre. Pe 24 Elul în urmă cu patru ani, tatăl meu Zeharia ben Alexander Aizik z”l pleca în lumea cea veșnică. Am yahrzeit, comemorarea anuală după el, și nu mi-e deloc simplu. ”Așteaptă până vine taică-tu’ acasă”… îmi rezonează în urechi cuvintele de demult. Dar tata nu mai vine. Rămân doar amintirile cu el, valorile pe care mi le-a transmis, rămân fotografii și nostalgii, rămâne inima lui caldă, și dragostea lui imensă, și povețele lui, și conversațiile pe care le-am avut în momente de bucurie și de cumpănă, care mă vor însoți toată viața. Cu siguranță nu este un moment care să mă conducă spre Halel, ci dimpotrivă, un moment de zihronot (amintiri).

În urmă cu patru ani, la doar câteva zile după înmormântarea tatei, eram în București și suflam din șofar de Roș Hașana la Templul Coral, pentru enoriașii adunați acolo. Am auzit atunci, în acel sunet de șofar, glasul tatălui meu care tocmai mă părăsise. Trezește-te, e vremea deșteptării! Deși n-a fost niciodată un om religios, deși poate ”venirea lui acasă” de Roș Hașana (sau orice altă sărbătoare iudaică) era cu totul alta decât cea pe care mi-am ales-o eu, tata a avut un suflet mare, în care se reuneau atât o credință profundă, cât și o înțelepciune hâtră, populară, pe care nu o voi uita nicicând. Fie-i amintirea binecuvântată!

Plecarea lui de atunci și absența lui din această lume de atunci încolo mi-au adus aminte însă și de o altă idee, tot legată de aceste zile, o idee extrasă dintr-un verset din Psalmul 27, pe care îl rostim zilnic de la Roș Hodeș Elul până la Șmini Ațeret: ”Nu ascunde fața Ta de mine, nu-l respinge cu mânie pe slujitorul Tău! Ajutorul meu ai fost; nu mă abandona și nu mă părăsi, Dumnezeul salvării mele! Căci tatăl meu și mama mea m-au părăsit, dar Domnul mă va aduna.” Nu e ușor fără cei care ne-au fost călăuză în viață. Dar Îl avem întotdeauna pe Dumnezeu ca și călăuză, mereu prezent, mereu aproape. Dacă tatăl meu nu mai poate ”veni acasă” în aceste zile (deși sunt convins că este deja acasă, sub aripile Prezenței Divine, în Lumea cea Veșnică), Dumnezeu, Tatăl tuturor, cu siguranță ”vine acasă” acum.

În pericopele Nițavim și Vaieleh, pe care le citim în acest Șabat, ultimul din anul iudaic 5784, Tora ne spune că ”stăm astăzi cu toții înaintea Domnului, Dumnezeul nostru” (Deut. 29:9). Ne spune că ne aflăm într-un moment solemn și încărcat de responsabilitate, când ne înfățisăm înaintea Atotputernicului care ne privește și ne judecă. Avem înainte o chemare la sfințenie, o mikra kodeș, o invitație la aducere-aminte și angajament, un imbold la introspecție și schimbare în bine. Da, ne e teamă de ceea ce am făcut, de ceea ce trebuia poate să facem și n-am făcut, dar suntem acasă. Cel înaintea Căruia stăm ne este Părinte. El ne ceartă uneori, poate fi dezamăgit de noi uneori, ne poate pedepsi. Dar ne și iubește, mai mult decât suntem noi capabili să iubim vreodată. Ne iubește pentru ceea ce suntem, pentru ceea ce Îi suntem, pentru simplul fapt că existăm și pentru ceea ce putem deveni.

Avem în acest an multe la care să ne gândim. Avem alegeri de făcut, lucruri de analizat, de deplâns poate, de schimbat. Avem o imensă greutate pe suflet legată de tot ce se întâmplă azi în Israel, de frații și surorile noastre care nu sunt încă acasă și a căror absență ne doare. Avem temeri legate de siguranța și bunăstarea rudelor și prietenilor noștri care sunt acolo, cărora le dorim liniște și pace, mângâiere și lumină. Avem hotărâri de luat legate de viitor, de relațiile pe care le avem, de ce putem face ca să ajungem la pace și bună înțelegere cu toți, cu toate că, din păcate, pacea nu depinde numai de noi.

Nu este ușor. Nu suntem pregătiți. Poate că nu vom fi niciodată pe deplin pregătiți pentru Roș Hașana. Dar peste câteva zile, soarele va apune inexorabil în ajunul acestei zile speciale și apoi, într-o clipă, ne vom regăsi într-un an iudaic nou, plin de oportunități și provocări. Ce facem cu ele? Cum onorăm această trecere din trecut către viitor? Cum ne modelăm sentimentele, acțiunile și comportamentul la cumpăna dintre ani, cum ne prezentăm ”înaintea Domnului, Dumnezeul nostru”? Poate că odată, peste ani (sau, cu ajutorul lui D-zeu, curând, în zilele noastre), vom ajunge să merităm să cântăm Halel și de Roș Hașana. O prefigurare a acelor vremuri avem în cuvintele lui Ezra și Nehemia care – deși nu erau profeți – au avut totuși viziunea unei astfel de lumi a bucuriei fără cusur, în care vom culege roadele muncii noastre și ne vom fi atins deplin obiectivele morale și spirituale în anul care se încheie: ”Această zi este sfântă pentru Domnul,Dumnezeul vostru. Nu jeliți și nu plângeți […] Mergeți, mâncați din belșug și beți băuturi dulci, și trimiteți rații celor pentru care nimic nu este pregătit, căci această zi este sfântă pentru Domnul – căci bucuria Domnului este puterea voastră.” (Nehemia 8:10) Avem la ce să sperăm și pentru ce să ne rugăm…

Fie să merităm cu toții o înscriere și o semnătură bună în Cartea Vieții, cu pace, liniște, mângâiere, binecuvântare și belșug! Fie ca Anul Nou 5785 să ne aducă aminte de cine suntem cu adevărat, de cine putem fi, și să ne facă din nou conștienți de ceea ce am primit din vechime și am fost însărcinați să ducem mai departe. Și fie ca atunci când Tatăl nostru ”vine acasă” de Roș Hașana să ne găsească întregi și cu capul sus, și să ne spună – așa cum își dorește fiecare copil să audă de la părintele său – ”Te iubesc, fiul meu și fiica mea, și sunt mândru de tine”.

Șabat Șalom și Șana Tova, un an bun și dulce tuturor!

Share This
Sari la conținut