Credit foto: Renaldo Kodra | Unsplash
Pericopa Șemot, prima din cartea cu același nume, începe în întuneric: sclavie, opresiune, suferință. Și totuși, începutul eliberării poporului evreu din robia egipteană nu vine printr-un miracol spectaculos (deși avem și din acestea destule în pericopa noastră și următoarele), ci printr-un act profund omenesc – o simplă privire. „Moise a crescut și a ieșit la frații săi și le-a văzut poverile” (Exodul 2:11). Desigur, Tora ar fi putut spune că Moise a auzit despre suferința evreilor sau că i s-a spus cum sufereau sau că și-a imaginat suferința lor, însă textul este clar: Moise a văzut.
Conform tradiției iudaice, nimic nu este întâmplător în Tora: nicio literă, nicio inflexiune, nicio idee. De ce regăsim așadar verbul ”a vedea” în acest verset? Răspunsul este simplu: pentru că vederea nu este doar un simplu act fizic; ceea ce omul privește cu atenție are capacitatea de a pătrunde în el și a-l influența.
Regele David exprimă acest adevăr într-un mod paradoxal. În Psalmi, la a căror traducere lucrez asiduu în aceste zile, avem următorul verset care vorbește despre dușmani: „Întunecă-li-se ochii de la a vedea și șalele să li se clatine necontenit!” (Psalmi 69:24). Midrașul (Ialkut Șimoni) explică remarca lui David ca neavând legătură cu orbirea fizică, ci cu faptul că acei oameni, acei potrivnici ai lui David, aleseseră să privească la lucruri întunecate, iar acea privire i-a condus mai departe către fapte întunecate. Ochii nu sunt neutri. În rugăciunile pe care le rostim zilnic, în Șema Israel, spunem astfel: „și să nu umblați după inimile voastre și după ochii voștri, după care vă desfrânați” (Numeri 15:39). Rași, în spiritul midrașului, explică acest verset succint și tăios: ochiul vede, inima cere și trupul păcătuiește. Totul începe cu o privire.
Însă exact același mecanism care ne împinge uneori către păcat funcționează și în sens invers. Despre cei drepți, textul biblic ne spune: „cei drepți vor vedea și se vor bucura” (Iov 22:19). Poate paradoxal, midrașul leagă acest verset chiar de Moise și privirea pe care o aruncă el asupra suferinței evreilor în pericopa Șemot. Când Moise a ales să iasă din palatul lui Faraon și să fie martor ocular direct la suferința fraților săi, acea privire a creat empatie și apoi bucurie. Empatie în inima lui, care l-a îndemnat să acționeze pentru a-i salva. Și bucurie în inima lor că nu au fost complet uitați și că Dumnezeu urma să-i elibereze din Egipt. Midraș Șemot Raba spune că Moise „și-a dirijat ochii și inima ca să sufere împreună cu ei”. Tocmai de aceea – explică midrașul – tocmai pentru că a purtat povara lor, Moise a devenit vrednic să fie cel prin intermediul căruia Dumnezeu l-a izbăvit pe Israel din robia egipteană.
Nu întâmplător, ascensiunea lui Moise începe cu ceea ce a ales să vadă. Rambam (Maimonide) preia ideea din Midraș Tanhuma și ne spune în Mișne Tora că natura omului este să fie atras către gânduri și fapte, în funcție de mediul în care trăiește și modelele pe care le observă permanent. Altfel spus, devenim ceea ce ne lăsăm ochii să absoarbă. O veche vorbă românească, pe care am auzit-o adesea în copilărie de la părinții mei (fie-le amintirea binecuvântată amândurora!) este că ”un copil face ceea ce vede în casă”. Și așa cum un copil se formează ca individ în strânsă legătură cu lucrurile pe care le vede și le simte personal, așa se formează și conducătorii și așa se formează întreg poporul.
Ca fapt divers, însă extrem de important, este că această idee de ”formare” prin privire pare să I se aplice și lui Dumnezeu. Expresia וירא אלקים (vaiar Elokim) – ”și a văzut Dumnezeu”, care apare în mod repetat în legătură cu zilele Creației, apare și în legătură cu Exodul. Chiar în pericopa noastră, în Exodul 2:24-25, mai multe verbe și acțiuni sunt amintite, fiecare cu sensul și forța sa: ”Și a auzit Dumnezeu geamătul lor și Și-a amintit Dumnezeu de legământul Său cu Avraham, cu Isaac și cu Iacov. Și i-a văzut Dumnezeu pe copiii lui Israel și a știut” Dumnezeu.” Pentru a readuce în actualitate legământul cu patriarhii, Dumnezeu ”trebuie” doar să audă. În schimb, pentru a ști cu adevărat, El trebuie să vadă.
Influența imaginilor este extrem de puternică. Ceea ce vedem cu ochii noștri nu rămâne doar la suprafață, ci lasă o amprentă profundă și permanentă. În pericopa noastră – consecvent acestei idei extraordinare – Moise nu se mulțumește să asculte vești care ajungeau la palat sau să se ia după povești și zvonuri, și nici măcar să privească de la distanță, din siguranța poziției sale regale. El iese din confortul său, din palatul lui Faraon unde crescuse, merge la frații lui evrei și le vede poverile. Iar acea privire a schimbat totul.
Dincolo de miracole și semne, dincolo de marile evenimente ale Exodului, în această simplă privire se află o lecție profundă a pericopei Șemot. Dacă vrem să creștem cu adevărat, nu este suficient să evităm răul; trebuie să ne alegem activ direcția în care privim și să ne modelăm acțiunile pe baza a ceea ce vedem. Dacă vrem să înțelegem, trebuie să privim atent. Dacă vrem sfințenie, trebuie să ne uităm atent la cei care o trăiesc. Ochii îl pot duce pe om la rătăcire, dar pot fi și începutul răscumpărării.
În pericopa Șemot, Moise a devenit ceea ce a ales să vadă. Și același lucru este valabil pentru fiecare dintre noi.
Șabat Șalom!
Opinii recente