Credit foto: Unsplash | Guillaume de Germain
În limbajul spiritual și religios al fiecărui individ există expresii atât de familiare, încât, de multe ori, le luăm ca atare, fără să mai remarcăm întrebările pe care le ascund. Una dintre aceste expresii este Baruh Ata Hașem – ”Binecuvântat ești Tu, Doamne”. O rostim în fiecare zi, în împrejurări dintre cele mai diverse: în momente de bucurie și de durere, înainte de a îndeplini o mițva (poruncă divină), atunci când suntem martori la fenomene naturale speciale, atunci când am scăpat dintr-o primejdie…
Însă această formulă de debut a binecuvântării iudaice este rostită de cele mai multe ori fără ca persoana care o rostește să fie tulburată câtuși de puțin de aparenta contradicție din aceste cuvinte. La ce mă refer? Ei bine, atunci când binecuvântăm pe cineva (poate un prieten sau un membru de familie), îi dorim ceva bun: sănătate, prosperitate, împlinire, protecție, ceva ce îi lipsește sau sperăm să primească. Dar ce înseamnă oare să-L binecuvântăm pe Dumnezeu? Ce I-am putea dori noi, muritori și mărunți, Celui Etern care a creat întreaga lume și Care nu are nevoie de nimic? Cum poate o ființă limitată să ofere o binecuvântare Celui de la care izvorăsc toate binecuvântările?
În contextul pericopei Leh Leha, această întrebare capătă o dimensiune interesantă. În debutul pericopei, Dumnezeu îi poruncește lui Avraham să-și părăsească țara, locul nașterii și casa părintească și să pornească către Țara Făgăduinței. Chemarea este însoțită de o serie de promisiuni menite să dea sens acestui nou început: ”Te voi face un neam mare și te voi binecuvânta, îți voi mări numele și vei fi binecuvântare” (Geneza 12:2).
La prima vedere, toate aceste cuvinte par să formeze o singură făgăduință. Dumnezeu îi oferă lui Avraham un viitor, urmași, renume și binecuvântare. Și totuși, ultimele două cuvinte în originalul ebraic au potențialul de a schimba subtil direcția întregului verset.
În ciuda traducerii de mai sus – pe care am inclus-o de altfel și în humașul ”Tora și Haftarot” și care este susținută de imensa majoritate a comentatorilor – textul ebraic ascunde și o altă posibilă redare. Expresia והיה ברכה (veheie beraha) din finalul versetului conține un imperativ: ”și fii binecuvântare!”. Nu o promisiune divină, ci o poruncă. Dumnezeu nu-i spune lui Avraham doar ce urmează să facă pentru el, ci și ce așteaptă de la el.
Să explorăm un pic această idee… Comentatorii clasici oferă numeroase interpretări.
Rași înțelege această sintagmă în sensul unui nou prerogativ pe care Dumnezeu i-l conferă lui Avraham. ”Binecuvântările sunt date în mâinile tale”, explică el, adăugând că, din acel moment, Avraham urma să-i poată binecuvânta pe alții. Dacă până acum puterea de a binecuvânta era eminamente apanajul lui Dumnezeu (Care îi binecuvântase pe Adam și pe Noah), din acest moment puterea de a binecuvânta îi este oferită și lui Avraham (cf. Bereșit Raba 39:11).
Ramban privește expresia dintr-un alt unghi: Avraham va deveni el însuși un model de binecuvântare, astfel încât oamenii își vor dori unii altora să fie asemenea lui, spunând ”să te facă Dumnezeu asemenea lui Avraham!”
Rabinul Ovadia Sforno, ale cărui comentarii le explorăm în acest ciclu, propune o lectură care inversează însă perspectiva. El înțelege cuvintele veheie beraha ca și cum Dumnezeu i-ar spune lui Avraham: ”Fii [pentru Mine] o binecuvântare!” Nu doar pentru tine, nu doar pentru semenii tăi, ci și pentru Mine. Eu – spune Dumnezeu – vreau să devin beneficiarul binecuvântării tale.
Aceasta nu este o afirmație teologică simplu de justificat. Pentru a o înțelege, Sforno ne trimite la unul dintre cele mai tulburătoare episoade consemnate în Talmud. În tratatul Berahot 7a, Talmudul comentează asupra unui celebru verset din Isaia, pe care îl rostim și în ritualul iudaic de Roș Hașana și Iom Kipur:
והביאותים אל־הר קדשי ושמחתים בבית תפלתי עולתיהם וזבחיהם לרצון על־מזבחי כי ביתי בית־תפלה יקרא לכל־העמים – Și îi voi aduce la muntele Meu cel sfânt și îi voi bucura în בית תפילתי (beit tefilati). Arderile lor de tot și jertfele lor vor fi primite cu bunăvoință pe altarul Meu, căci casa Mea va fi numită casă de rugăciune pentru toate popoarele. – Isaia 56:7
Ați observat probabil că am evitat să traduc mai sus exact sintagma בית תפלתי (beit tefilati). Sensul ei de bază este ”Casa Mea de rugăciune”, cu referință desigur la Templul din Ierusalim. Însă sintagma ebraică mai comportă și o altă interpretare, și anume: ”Casa rugăciunii Mele”.
Și tocmai de aceea, Talmudul pune o întrebare: ”מאי מצלי? – Mai mețalei? – Care este această rugăciune? Pentru ce Se roagă oare Dumnezeu?”
Răspunsul este oferit în două forme: direct, în numele rabinului Zutra bar Tuvia în numele lui Rav; și indirect, integrat într-o poveste extraordinară, la care face referire și Sforno în comentariul său:
Rabi Ișmael ben Elișa, Marele Preot, a spus: ”Odată, într-o zi de Iom Kipur, am intrat în locul cel mai sfânt al Sanctuarului, în Sfânta Sfintelor, pentru a aduce ofranda de mirodenii și, într-o viziune, L-am văzut pe Akatriel Ia, Domnul Oștirilor, șezând pe un tron înalt și măreț.
Și El mi-a zis: ישמעאל בני ברכני (Ișmael beni barheini) – ”Ișmael, fiul Meu, binecuvântează-Mă!”
Iar eu I-am răspuns cu rugăciunea pe care Dumnezeu Însuși o rostește:
«Fie voia Ta ca îndurarea Ta să-Ți biruiască mânia, fie ca mila Ta să triumfe asupra celorlalte atribute ale Tale, și fie ca Tu să Te porți cu copiii Tăi după atributul îndurării și să treci, în judecarea lor, dincolo de litera strictă a legii.»
Și Atotsfântul, binecuvântat fie El, a încuviințat din cap, primind astfel binecuvântarea, pentru a ne învăța că nu trebuie să credem că binecuvântarea unui om obișnuit nu are valoare. – Talmud Berahot 7a
Este un episod extraordinar nu doar prin imaginea pe care ne-o propune – Dumnezeu cerând binecuvântarea unui om –, ci și prin conținutul binecuvântării în sine. Rabi Ișmael nu Îi dorește lui Dumnezeu mai multă putere, slavă sau măreție. Binecuvântarea nu se referă la ceea ce Dumnezeu este sau posedă, ci la felul în care El Se raportează la propria creație. În cuvintele lui Sforno: ברכת ה’ היא שישמח ה’ במעשיו (birkat Hașem hi șeismah Hașem bemaasav) – ”Binecuvântarea lui Dumnezeu constă în faptul că Dumnezeu Se bucură de lucrările Sale”.
În aceste câteva cuvinte, binecuvântarea capătă un sens nou și inedit. Atunci când un om își atinge potențialul, Dumnezeu se bucură. Și oare, ce artist nu s-ar bucura văzându-și propria creație împlinindu-și potențialul?
Însă dacă Rabi Ișmael Îl binecuvântează pe Dumnezeu prin cuvinte, Avraham este chemat să facă un pas în plus: să-și transforme propria existență într-o binecuvântare.
Cum? Ne explică tot Sforno: שתתבונן (șetitbonen) – să contemple și să reflecteze; ותקנה שלמות (vetikne șleimut) – să dobândească desăvârșire spirituală; și ותלמד דעת את העם (vetelamed daat et haam) – să predea poporului cunoașterea.
În această succesiune se conturează un ideal al existenței umane în care desăvârșirea individuală nu este niciodată complet despărțită de responsabilitatea față de ceilalți. Cunoașterea lui Dumnezeu și propria ascensiune spirituală nu sunt suficiente. Un al treilea element, la fel de important ca și primele două, este ca acea cunoaștere și spiritualitate să nu rămână închise în limitele propriei persoane. Ele trebuie împărtășite, transmise, făcute să rodească și în viețile altora.
Și tocmai de aici se desprinde o lecție importantă și pentru noi. De cele mai multe ori, ne apropiem de Dumnezeu cu speranțe, cereri și mulțumiri. Îl rugăm să ne binecuvânteze viața și-I mulțumim pentru binele de care avem parte. Sforno ne invită să luăm în considerare și o altă componentă a acestei relații. Nu doar ce poate face Dumnezeu pentru noi, ci și efortul nostru de a ne trăi viața astfel încât să devenim noi înșine o binecuvântare pentru Dumnezeu.
Poate că, atunci când vom rosti din nou Baruh Ata Hașem, această interpretare ne va rezona în minte și suflet. Poate că vom conștientiza atunci că binecuvântarea nu este întotdeauna un gest care coboară dinspre Dumnezeu către om. Dimpotrivă, în esența ei pură, o binecuvântare este menită să funcționeze și în direcția opusă, invitându-l pe om să devină o lucrare de care Dumnezeu să Se bucure cu adevărat.
Șabat Șalom!
Opinii recente