Credit foto: Unsplash | Austin Ban
Capitolul 18 din Cartea Genezei, în care Avraham se roagă pentru salvarea Sodomei, Gomorei și a celorlalte orașe condamnate la pieire pentru comportamentul lor profund imoral, este un un episod binecunoscut. Dumnezeu Însuși îi lansează lui Avraham invitația de a pleda pentru iertare și salvare, iar dialogul pe care textul biblic îl consemnează acolo este printre cele mai profunde din întreaga literatură religioasă.
”Oare Judecătorul întregului pământ nu va face dreptate?” (Geneza 18:25) – întreabă cu uimire Avraham. Este o întrebare cu profunde implicații teologice. Avraham, de pe poziția sa de om, are cutezanța – poate alții ar merge și mai departe, folosind cuvântul ”tupeu” – să-L tragă la răspundere pe Dumnezeu, să-I aducă aminte că dreptatea nu este doar pentru lumea creată, ci și pentru Creator.
Dar în cele ce urmează vreau să vorbesc despre un alt verset, din același episod, care oferă o lecție probabil la fel de importantă. În versetul 27, Tora prefațează următoarea intervenție a lui Avraham astfel:
Iar Avraham a răspuns și a spus: ”Iată dar, cutez să vorbesc Stăpânului meu, deși eu sunt doar praf și cenușă.” – Geneza 18:27
Comentatorii biblici oferă numeroase explicații pentru aceste vorbe, în special asupra acelui celebru עפר ואפר (afar vaefer) – ”praf și cenușă” din finalul versetului.
Rași citează Midrașul (Bereșit Raba 49:11). ”Aș fi fost deja de mult făcut praf și pulbere de către regii din vechime, [mult mai puternici decât mine], și prefăcut în cenușă de către Nimrod – dacă îndurarea Ta n-ar fi fost cu mine, Doamne!”, îi spune Avraham lui Dumnezeu. Cele două cuvinte, praf și cenușă, sunt aici aluzii la mila și protecția divină cu care Dumnezeu l-a înconjurat pe Avraham în fiecare moment al vieții sale.
Rabeinu Behaiei are o altă interpretare: ”Obârșia mea este în țărână (Geneza 2:7), iar soarta mea este să ajung cenușă. Această formulă este parte din confesiunea celor drepți.” Cele două cuvinte sunt așadar o mostră de smerenie din partea lui Avraham, o dovadă de acceptare a condiției umane. Avraham, patriarhul poporului lui Israel, deschizător de drumuri în ceea ce privește spiritualitatea iudaică, folosește aceste cuvinte pentru a ne oferi un model despre cum ar trebui să ne simțim și să ne comportăm ca evrei. Înaintea lui Dumnezeu suntem simpli muritori, indiferent de statutul nostru social, de avere sau de putere. În Psalmi 103:14, regele David folosește o sintagmă similară, preluată mai apoi și în ritualul iudaic, în rugăciunea de dimineață: כי הוא ידע יצרנו זכור כי עפר אנחנו (ki hu iada ițreinu zahur ki afar anahnu) – ”Căci El ne-a cunoscut firea, Își aduce aminte că suntem țărână.”
Baal HaTurim (rabinul Iacov ben Așer, circa 1270-1340) face o paralelă între această sintagmă și două ritualuri legate de sfințenie, consemnate ulterior în Tora. Datorită acestei afirmații despre sine – explică Baal HaTurim – Avraham și urmașii săi, poporul evreu, au meritat să primească ritualul de sota, femeia suspectată de adulter, și cel de para aduma, jertfirea vacii roșii. În primul ritual, consemnat în Numeri 5:11-31, Marele Preot aduna praf de pe podeaua Sanctuarului și pregătea cu el ”apele amare”, pentru a testa fidelitatea unei femei suspectate de adulter. Dacă ea fusese castă, apele îi aduceau binecuvântare, iar dacă ea își înșelase soțul, îi aduceau blestem. Puritatea era așadar verificată folosind praf, același pe care Avraham îl invocă în afirmația sa. Iar în al doilea ritual, consemnat în Numeri 19, impuritatea rituală dobândită prin contactul cu un trup mort era înlăturată cu apa de lustrație, pregătită cu cenușa unei vaci roșii. Două remedii pentru a reinstaura starea naturală: unul pentru a repara relațiile dintre oameni, dintre un soț și soția lui, iar al doilea pentru a repara relația cu Dumnezeu.
Avem așadar interpretarea lui Rași, cu accent pe recunoștința față de Dumnezeu pentru tot binele și protecția pe care ni le oferă.
Avem apoi interpretarea lui Rabeinu Behaiei, cu accent pe conștientizarea faptului că suntem creații divine și că firea noastră nu prezintă niciun secret înaintea Atotputernicului.
Și avem interpretarea lui Baal HaTurim, care leagă afirmația lui Avraham de ritualuri iudaice menite a restabili relația dintre oameni și cea dintre om și Dumnezeu.
Însă poate explicația cea mai interesantă, după mine, provine din comentariul lui Sforno, ale cărui interpretări le explorăm în acest ciclu de comentarii:
ואנכי עפר ואפר – ולא ירדתי עדין לסוף כונת דברי תשובתך – ”Iar eu sunt praf și cenușă” – și încă nu am pătruns pe deplin înțelesul cuvintelor din răspunsul tău.
Care cuvinte? Care răspuns?
Ei bine, imediat înainte de această afirmație, Dumnezeu îi răspunde lui Avraham la prima cerere de îndurare legată de Sodoma, Gomora și orașele câmpiei: ”Dacă voi găsi în Sodoma cincizeci de drepți în mijlocul orașului, voi cruța tot locul în meritul lor.” (Geneza 18:26)
Și de aici provine și profunzimea intepretării lui Sforno…
Căci oare nu chiar acesta este răspunsul pe care Avraham îl aștepta de la Dumnezeu? Nu asta ceruse cu doar două versete înainte? ”Poate că sunt cincizeci de drepți în mijlocul orașului… Vei nimici oare și nu vei cruța locul de dragul celor cincizeci de drepți din mijlocul său?” (Geneza 18:24) De ce acum, când Dumnezeu îi răspunde, Avraham spune că nu a înțeles răspunsul?
Pentru a înțelege ce dorește Sforno să transmită în aceste câteva cuvinte, trebuie să-i citim în întregime comentariul asupra acestui verset:
הנה נא הואלתי לדבר. לשאול הספק שהיה אצלי בענין המשפט האלהי – ”Iată dar, cutez să vorbesc [Stăpânului meu]” – pentru a-mi exprima nedumerirea legată de justiția divină.
Ce încearcă Avraham să înțeleagă așadar?
Sodoma este condamnată pentru faptele imorale ale locuitorilor ei. Dar – spune Dumnezeu – dacă există totuși un grup de oameni drepți în sânul cetății, aceasta poate fi totuși salvată.
Rezultatul este relativ simplu de înțeles, el fiind chiar cel pe care Avraham și-l dorea. Dar mecanismul care generează acel rezultat este mult mai greu de înțeles. De ce sunt capabili cei cincizeci, sau patruzeci și cinci, sau patruzeci, sau treizeci, sau douăzeci, sau zece, să salveze cetatea? De ce Dumnezeu acceptă garanția sau contribuția lor? De ce meritul lor contrabalansează păcatele celorlalți? Acei ”salvatori” trebuie să fie oameni obișnuiți sau speciali? Faptele lor sunt speciale? Este oare justiția divină perfectă? Este ea perfectă doar atunci când este temperată de milă, cum se întâmplă în acest episod? Cum sunt privite păcatele și meritele personale în ochii lui Dumnezeu? Dar cele colective? De ce zece este numărul minim la care acest mecanism funcționează? De ce nu nouă sau mai puțini? Oare aceeași rugăciune pentru salvarea orașelor, rostită însă de altcineva, cu mai puține merite decât Avraham, ar fi fost încununată de succes? Contează momentul în care acea rugăciune este rostită? Depind dreptatea și salvare de ”dispoziția” divină sau rezultatul este absolut și consecvent?
Întrebările nu contenesc să apară…
Da, Dumnezeu răspunde că va împlini rugămintea lui Avraham. Dar nicăieri în răspunsul divin nu este explicat motivul pentru care acel răspuns este pozitiv. ”Eu sunt doar o ființă umană” – pare să spună Avraham – ”și recunosc cât de limitată este înțelegerea mea în comparație cu a Ta. Te-am întrebat despre dreptatea divină, iar Tu mi-ai răspuns, dar încă nu înțeleg pe deplin sensul și implicațiile răspunsului Tău. Și de aceea, trebuie să continui să întreb.”
În iudaism, sistemul religios, teologic și spiritual pe care Avraham l-a debutat, actul de a pune întrebări este un fundament incontestabil. Desigur, iudaismul presupune credință și încredere (emuna ubitahon), dar el nu reprezintă credință oarbă sau obediență fără întrebări. Smerenia nu presupune absența întrebărilor teologice dificile.
Dimpotrivă, iudaismul este plin de întrebări complicate, de strădania de a căuta răspunsuri la ele, de a dobândi încă un nivel de înțelegere superior, de a se conecta cu planuri de existență și spiritualitate aparent inaccesibile.
Talmudul funcționează pe întrebări și răspunsuri. Tradiția iudaică și legea mozaică oferă adesea variante de răspuns aparent contradictorii, diverse și complexe. Adevărul este că uneori există mai multe adevăruri sau, dacă vreți, mai multe fațete ale aceluiași adevăr. O opinie halahică nu este greșită doar pentru că există o altă opinie contrară ei. Întrebări grele și profunde nu sunt un motiv de eschivă, ci dimpotrivă, un imbold pentru o căutare și mai asiduă.
Avraham recunoaște în formularea din pericopa noastră atât faptul că dreptatea lui Dumnezeu îi depășește puterea de înțelegere, cât și faptul că trebuie să continue să caute s-o înțeleagă.
Iar Dumnezeu răspunde pozitiv la această căutare. Pentru că Tora și iudaismul sunt, în esență, sinonime noțiunii de căutare.
În Leviticul 10:16, un simplu verset și o explicație oferită de tradiția iudaică punctează această analogie: ”Cât despre țapul jertfei de păcat, Moșe a căutat atent și iată, fusese ars […]” Tradiția iudaică marchează, între cuvintele דרש דרש (daroș daraș) – ”a căutat atent”, mijlocul Torei după numărul de cuvinte din text (cf. Talmud, Kidușin 30a). Această tradiție face aluzie la faptul că esența Torei stă în căutarea atentă a răspunsurilor și în încercarea de a elucida toate sensurile și mesajele sale.
Și la fel găsim și în celebrul episod în care Dumnezeu i se arată lui Moșe în flăcările tufișului: ”Și un înger al Domnului i s-a arătat în văpaia focului, din mijlocul tufișului.” (Exodul 3:2) Ce ne spune Tora imediat după aceasta? Care a fost acțiunea lui Moșe? Mulți vor spune poate că și-a scos încălțămintea din picioare, ”pentru că locul pe care stătea era pământ sfânt” (Exodul 3:5). Dar răspunsul corect apare cu două versete înainte, în Exodul 3:3: ”Moșe și-a spus: Mă voi da deoparte și voi vedea vedenia aceasta mare: cum de nu arde tufișul?” Curiozitatea și dorința de a cunoaște au precedat alegerea lui Moșe ca lider al poporului evreu. Iar acesta nu este un simplu detaliu…
Iudaismul este un sistem în care întrebările incomode și complexe sunt la ele acasă, în care curiozitatea intelectuală și spirituală sunt încurajate. Ca oameni, nu vom putea niciodată să-L înțelegem pe deplin pe Dumnezeu. Dar avem permisiunea și chiar datoria să ne străduim, pentru că nu suntem doar ”praf și cenușă”, ci și ființe plăsmuite în imaginea Creatorului nostru.
Avraham ne învață că smerenia adevărată nu presupune absența întrebărilor, ci conștientizarea faptului că nu avem încă toate răspunsurile și, cu siguranță, că nu deținem adevărul complet. Că putem crede fără să pretindem că înțelegem totul. Că putem asculta fără să renunțăm la dorința de a cunoaște. Că putem spune ”eu sunt doar praf și cenușă”, având totuși, simultan, curajul de a continua dialogul, fie el și incomod uneori, cu Dumnezeu.
Șabat Șalom!
Opinii recente