DOUĂ OFRANDE (Țav 5786)

Credit foto: Megan Watson | Unsplash

Strecurată printre detaliile legate de ritualurile din Tabernacol, o subtilă particularitate de limbaj din pericopa acestei săptămâni ne oferă o lecție importantă pentru orice vreme și situație. Ne spune Tora astfel:

Domnul i-a vorbit lui Moise, spunând: ”Aceasta este ofranda lui Aaron și a fiilor săi, pe care să o aducă Domnului în ziua învestirii lui: o zecime de efa de făină fină, prinos necontenit, o jumătate din ea dimineața și o jumătate din ea seara. În tigaie, cu untdelemn să fie făcută; să o aduci opărită; un prinos prăjit repetat, rupt în bucăți să-l aduci, aromă plăcută Domnului. Și preotul uns în locul său dintre fiii săi să îl aducă – decret veșnic pentru Domnul, cu totul să fie făcut să fumege.” – Leviticul 6:12-15

Ați remarcat particularitatea? Vi se pare ceva straniu în versetele de mai sus?

Dacă nu ați remarcat nimic deosebit, nu este surprinzător. Mărturisesc că nici eu nu am remarcat nimic special până nu am citit comentariul lui Rași și alte surse conexe.

Ce este această ofrandă? Prinosul adus în ziua învestirii preoților (kohenilor), nu-i așa? Există însă două probleme:

Tora ne spune că acel prinos era adus atât de Aaron, care era Kohen Gadol (Marele Preot), cât și de ”fiii lui”, care erau koheni (preoți) obișnuiți.
Tora introduce două planuri temporale diferite. Nu, nu mă refer la împărțirea ofrandei în două, dimineața și seara, ci la ”în ziua învestirii lui” (versetul 13) și la faptul că ofranda trebuia să fie un ”decret veșnic” (versetul 15). Această alăturare este surprinzătoare: un eveniment punctual, legat de o zi anume, este descris în același timp ca având un caracter permanent.

Talmudul (Menahot 51b), ne spune avem de-a face cu două prinosuri diferite. Un prinos era adus de toți preoții în ziua învestirii lor în funcție și un alt prinos era cel pe care Marele Preot îl aducea zilnic, dimineața și seara. Cele două ofrande aveau chiar nume diferite. Ofranda adusă în ziua învestirii preoților se numea מנחת חינוך (minhat hinuh) – ”ofranda de inaugurare”, iar ofranda adusă zilnic de Marele Preot se numea מנחת חביתין (minhat havitin) – ”ofranda de turte coapte”.

Dar dacă aceste ofrande sunt distincte – fiind oferite de oameni în funcții distincte și având un caracter ocazional și, respectiv, continuu – de ce alege Tora să ni le prezinte împreună, într-un singur verset, fără a le diferenția explicit?

Un posibil răspuns la această întrebare ne oferă o lecție valoroasă pentru orice vreme și orice circumstanță. Uneori, recunoștința pe care o simțim – exprimată atunci prin ofrandă, iar astăzi prin alte acțiuni – izvorăște dintr-un eveniment unic, bine definit în timp. Alteori, ea este rezultatul unei experiențe de lungă durată sau poate unei serii de experiențe. Sentimentul este același, însă motivele diferă.

Atunci când exprimăm această recunoștință, trebuie însă să avem în vedere ambele aspecte. Când ridicăm o cupă de șampanie pentru a celebra o ocazie specială în viața noastră, trebuie să ne gândim că acel moment special este doar parte dintr-o serie de binecuvântări pe care Dumnezeu ni le-a oferit. Când sărbătorim o realizare în viața personală sau profesională, acel moment festiv trebuie să ne aducă aminte să rămânem recunoscători și după ce el va fi trecut, pentru toate celelalte mici ”miracole” din viața noastră.

În Psalmi, a căror traducere urmează a fi publicată בע״ה cât de curând, primul cuvânt din primul psalm oferă o idee similară. Psalmul 1:1 începe cu cuvintele אשרי האיש (așrei haiș) – ”ferice de omul”, însă această sintagmă este extrem de particulară în ebraică: אשרי (așrei) este un cuvânt cu formă de plural, în timp ce האיש (haiș) este la singular. Explică rabinul David Kimhi (1160–1235):

Cuvântul אשרי (așrei) este folosit întotdeauna la plural, deoarece omul nu este numit «fericit» pentru un singur bine care se regăsește în el sau pentru o singură întâmplare favorabilă din viața lui, ci pentru multe lucruri bune pe care le are. Pentru toate acestea, oamenii spun despre el אשריו (așrav) – «Ferice el!»” – Radak, comentariu la Psalmi 1:1

Sentimentul de fericire sau cel de recunoștință nu este legat de un eveniment unic. Esența sa profundă stă în totalitatea experiențelor prin care trecem și în capacitatea de a continua trăirea după ce unicitatea momentului se disipează.

Ieri, am avut parte un moment special în viața personală. Fiul meu cel mic, David, a ocupat locul întâi pe Montreal (la egalitate cu un alt băiat) în divizia claselor a cincea și a șasea a Concursului Internațional de Biblie ”Hidon HaTanah”. Următorul pas este participarea la faza națională, care va avea loc la Toronto în luna mai. (Din păcate, în această categorie de vârstă, concursul se oprește la nivel național, necontinuând și prin concursul internațional din Israel.) Felicitări, David, pentru tot efortul și rezultatele de până acum! Suntem mândri de tine! Să te ajute Dumnezeu să mergi înainte tot cu dreptul și să ai parte numai de reușite!

Momentul este, fără îndoială, extraordinar, iar David și, bineînțeles, profesoara care l-a pregătit, merită toată lauda. Însă acest moment nu trebuie privit ca fiind unic. El reprezintă atât o culminare a unui proces de învățare (cel de până acum), cât și un pas înainte pe drumul învățăturii continue. Acest moment ilustrează foarte bine ideea sugerată de versetul pericopei noastre, legată de ofrandele din Tabernacol. În ziua învestirii, Aaron celebra faptul că, după ce trecuseră prin ritualul de purificare de șapte zile, funcția de Mare Preot era a lui în final. Însă apoi, în zilele următoare, când entuziasmul acelui moment inaugural începea să-și piardă din efect, el era obligat să-l continue printr-o ofrandă zilnică, necontenită, ca semn etern de recunoștință față de Dumnezeu.

Mesajul este la fel de relevant astăzi ca și atunci. Într-o lume adesea concentrată pe singularism și pe instantaneu, pe ”cele cinci minute de glorie”, versetul pericopei noastre ne predă o lecție importantă. Avem dreptul și datoria să celebrăm succesele, dar trebuie să găsim totodată și puterea de a continua apoi, cu dedicație și entuziasm, pe drumul care ni se deschide înainte. Să ne ajute Atotputernicul să ne bucurăm de momentele festive, dar și să avem tăria de a le transforma într-un drum continuu de creștere și reușită!

Șabat Șalom!