Credit foto: Unsplash |
Jason Rojas
Pericopele Aharei Mot și Kedoșim, pe care le citim împreună în acest Șabat, marchează o tranziție profundă în cartea Vaikra (Leviticul), nu doar la nivel tematic, ci mai ales din perspectiva modului în care omul este chemat să se raporteze la Dumnezeu. Dacă prima parte a cărții se axează pe spațiul sacru al Tabernacolului și pe regulile care guvernează accesul la el, aceste două pericope deschid o perspectivă nouă: sfințenia nu mai este asociată doar unui loc anume în care intri rar și cu teamă, ci este un ideal către care suntem chemați cu toții în mod constant.
Textul din pericopa Aharei Mot debutează cu o avertizare dramatică: „Vorbește fratelui tău Aaron să nu vină în orice vreme în Sanctuar, dincolo de draperie, înaintea capacului care este peste chivot, ca să nu moară, căci în nor Mă voi arăta asupra capacului” (Leviticul 16:2). Chiar și Aaron, Marele Preot, are acces la unele încăperi ale Sanctuarului și la sacralitatea pe care acestea le întruchipează doar într-un moment de timp bine precizat, în ziua de Iom Kipur (Ziua Iertării Păcatelor), și doar în condiții foarte clar definite. Sfințenia prezentată aici este o realitate separată, potențial periculoasă (”ca să nu moară”), care nu poate fi abordată liber. Prezența Divină este asociată unui spațiu clar delimitat, iar apropierea de Dumnezeu implică restricție, teamă și disciplină. Ceea ce zugrăvește prima parte a Cărții Leviticului este, în esență, o teologie a distanței: omul aspiră să se apropie, dar este îngrădit de limitele propriei sale condiții.
Prin contrast, pericopa Kedoșim începe cu un apel adresat întregii comunități: „Vorbește către toată obștea copiilor lui Israel și spune-le: «Să fiți sfinți, pentru că sfânt sunt Eu, Domnul, Dumnezeul vostru.” (Leviticul 19:2). Porunca de aici nu mai este rezervată unei elite, nu mai vorbește doar preoților (kohanim) și nu mai depinde de un spațiu sacru. Începând cu pericopa Kedoșim, sfințenia devine o vocație universală, accesibilă fiecărui individ, în orice moment.
Dar diferențele dintre cele două forme de sfințenie nu se opresc aici… De ce? Pentru că această nouă formă de sfințenie, cea publică și universală, nu ne este prezentată prin prisma unor experiențe mistice sau a unor ritualuri excepționale, ci printr-o moralitate concretă, cotidiană. Versetele asociate acestui ideal de sfințenie sunt neechivoce. Ce înseamnă sfințenia? Înseamnă ”Să nu furați și să nu tăgăduiți și să nu vă mințiți unul pe altul” (19:11). Înseamnă ”să nu jurați fals pe numele Meu” (19:12) și ”să nu vă înșelați aproapele”. Înseamnă ”să nu jefuiți” (19:13). Înseamnă ”să nu rețineți plata unui zilier peste noapte” (19:13) și ”să nu-l blestemați pe surd și să nu puneți piedică în calea orbului” (19:14). Înseamnă ”să nu faceți nedreptate la judecată”, ”să nu fiți părtinitori” (19:15) și ”să nu umblați cu bârfe”. Înseamnă ”să nu fiți pasivi când sângele aproapelui este vărsat… să vă mustrați aproapele… să nu vă răzbunați” (19:16-18).
Prin toate aceste porunci, sfințenia nu mai este o valoare strict asociată Tabernacolului, ci devine un fir călăuzitor în relațiile dintre oameni. Dumnezeu nu mai este doar o Prezență a Sanctuarul, ci poate fi ”întâlnit” zi de zi, în modul în care ne comportăm cu semenii noștri.
În literatura rabinică, această idee are un ecou remarcabil. În tratatul Șabat 31a, Talmudul evocă o situție în care un neevreu vine înaintea lui Hilel și declară că dorește să se convertească la iudaism cu condiția ca acesta să-l învețe întreaga Tora stând într-un picior. Iar Hilel îi răspunde cu următoarea afirmație, pe cât de celebră, pe atât de plină de semnificații: ”Ceea ce ție nu-ți place, să nu faci aproapelui tău. Aceasta este toată Tora, restul este interpretarea ei. Acum mergi și studiază!”
Desigur, este foarte dificil (dacă nu chiar imposibil) să rezumăm întreaga Tora la un singur principiu. Dar pilda talmudică – inspirată de fapt chiar de versetul „să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți” din pericopa Kedoșim (Leviticul 19:18) – ne aduce aminte că în iudaism, sfințenia nu este nicidecum un concept abstract și ritualic, ci dimpotrivă, o valoare morală fundamentală. Relația pe care un evreu o dorește cu Dumnezeu este, în bună măsură, un ecou al relației pe care el este obligat să o aibă cu semenii săi.
În lumina acestor idei, putem înțelege acum ceva mai bine relația dintre cele două pericope. Aharei Mot afirmă transcendenta lui Dumnezeu și necesitatea limitelor în demersul nostru spiritual. Kedoșim afirmă posibilitatea ca omul să devină o ”reflecție” a Divinului, atunci când ajunge să merite – prin acțiunile pe care le întreprinde – acea încredere pe care Dumnezeu i-a acordat-o în Geneza, când i-a suflat pe nări ”suflare de viață” (Geneza 2:7). Prima pericopă creează distanță, în timp ce a doua creează responsabilitate. Prima spune: nu orice apropiere este permisă. A doua spune: orice acțiune are potențialul de a deveni apropiere.
Desigur, cele două tipuri de kedușa, de sfințenie, nu sunt opuse, ci complementare. Sfințenia Tabernacolului creează conștiința Prezenței Divine și a limitelor umane; sacralitatea vieții cotidiene transformă această conștiință într-un mod de a fi. Fără prima, religia riscă să devină banală; fără a doua, ea riscă să devină irelevantă.
În introducerea sa la Cartea Leviticului, Ramban (Nahmanide) ne spune că Tabernacolul a fost conceput ca o continuare a Revelației: așa cum Prezența Divină a coborât pe munte, ea a sălășluit mai apoi în Sanctuar; așa cum au existat granițe în jurul muntelui (v. Exodul 19), tot așa accesul la Tabernacol era și el îngrădit; așa cum numai Moșe și Aaron au urcat pe munte, tot așa doar Aaron putea intra în Sfânta Sfintelor, o dată pe an.
Totuși – după cum puncta într-un eseu și unul din rabinii cu care am studiat, rabinul Dov Linzer – această paralelă este potențial incompletă. De ce? Pentru că Tora a fost dată după ce Dumnezeu a coborât pe munte. Scopul coborârii Prezenței Divine nu a fost așadar elevarea omului prin acel gest divin. Acea coborâre a fost doar un mijloc prin care Dumnezeu a venit mai aproape cu scopul de a ne dăruit Tora și poruncile ei, cele care sunt cu adevărat menite să ne transforme radical viața pe care o trăim.
Adevărata continuare a Revelației de la Sinai nu este așadar Tabernacolul (spațiul sfințeniei limitate), ci pericopa Kedoșim (spațiul sfințeniei accesibile). Porunca ”să fiți sfinți” din pericopa Kedoșim traduce Revelația în viață cotidiană. Tabernacolul a fost doar un punct intermediar, însă drumul către sfințenie ne este deschis tuturor. Sfințenia din pericopa Aharei Mot (și pericopele anterioare ei) este doar o treaptă către sfințenia la care Tora ne invită în pericopa Kedoșim (și cele care îi urmează).
În iudaism, sfințenia supremă nu constă în apropierea de un loc sacru, ci în trăirea unei vieți de ascultare a poruncilor lui Dumnezeu. Fie voia Sa ca fiecare dintre noi să merităm ca Prezența Divină să ne călăuzească și să ajungă apoi să se reflecte cu demnitate în fiecare acțiune pe care o întreprindem!
Șabat Șalom!
Opinii recente