Odată cu pericopa din această săptămână, intrăm în cea de-a treia carte a Torei, Sefer Vaikra, Cartea Leviticului. Ca și la alte cărți ale Torei, denumirea iudaică a cărții provine de la cuvântul introductiv al primei pericope (”vaikra” – ”și a chemat”), iar denumirea neiudaică provine de la numele tribului lui Levi, care în antichitate îndeplinea prin preoți (kohanim) și leviți sarcinile din Tabernacol și Templu. Altfel spus, numele iudaic are o sursă textuală, iar numele neiudaic o sursă contextuală.
Desigur, Cartea Leviticului conține multe indicații ritualice, legi legate de jertfe și sacrificii, de modul în care era obținută ispășirea și multe altele. Cu toate acestea, trebuie să notăm că – în ciuda părerilor vehiculate uneori că am avea de-a face cu o carte cu subiect desuet – în Cartea Leviticului regăsim și regulile legate de cașrut (legile alimentare iudaice), sărbători, regăsim unele principii etice și morale sau care guvernează relațiile interumane, și multe altele.
Pericopa Vaikra, prima din această carte, are însă o temă foarte precisă: jertfele și sacrificiile. Toate versetele, de la capitolul 1 la capitolul 5, sunt dedicate ritualurilor făcute în Tabernacol, mai apoi preluate și în Templul din Ierusalim. Citim în aceste capitole așadar despre arderi-de-tot, prinosuri, ofrande coapte în cuptor, pe plită sau în tigaie, despre prinosul primelor roade, jertfele de pace sau de păcat, jertfele Marelui Preot sau ale poporului, despre jertfele conducătorilor, ale oamenilor de rând, despre jertfele de purificare a Sanctuarului, despre jertfele asociate jurămintelor, jertfele în caz de dubiu, jertfele ocazionate de furt, și altele.
După cum se știe, niciunul din aceste ritualuri nu mai este însă practicat în zilele noastre. Instituția jertfelor, a libațiilor, a arderilor pe altar sau a stropirii cu sânge a diferitelor obiecte de cult a fost sistată în iudaism odată cu distrugerea celui de-al Doilea Templu din Ierusalim. Până la reconstruirea Templului în Era Mesianică, aceste ritualuri rămân suspendate și se constituie doar ca o sursă de studiu, însă nu și de practică religioasă iudaică.
Pentru un ciclu de comentarii dedicat poruncilor Torei, acest lucru nu este o veste bună. Cum putem oare discuta despre ceva ce nu mai practicăm? Ce relevanță are un astfel de subiect astăzi? Ei bine, multe din ritualurile de atunci sunt pline de semnificații, iar detaliile lor nu sunt nicidecum întâmplătoare. Și înainte de a trece la tema principală a acestui eseu, lansez invitația către toți cei interesați de a citi sau reciti articolele legate de pericopa Vaikra pe care le-am publicat în anii trecuți de pe site-ul DvarTora pe marginea acestor subiecte.
Pentru acest articol însă, îmi propun să răspund la două întrebări foarte actuale. Ambele mi-au fost adresate personal, dar ele au fost și sunt adresate sub variate forme evreilor în general, în decursul istoriei milenare a poporului lui Israel. Punând și răspunzând la aceste întrebări, sper să ofer tuturor o viziune mai clară asupra modului în care iudaismul vede aceste teme și un posibil răspuns de oferit atunci când întrebările sunt primite personal de la diverși cu diverse interese (adesea misionare). Iată așadar întrebările:
- Cum mențin evreii relația cu Dumnezeu în absența jertfelor?
- Este posibilă iertarea în absența ritualului sângelui din cadrul jertfelor?
La prima întrebare, răspunsul iudaic este extrem de simplu. Există două versete în cartea profetului Hoșea care spun astfel:
Întoarce-te, Israel, până la Domnul, Dumnezeul tău, căci te-ai poticnit în păcatul tău. Luați cu voi cuvinte și întoarceți-vă către Domnul [și] spuneți-I Lui: ”Iartă toate păcatele și primește-ne cu bunătate, ונשלמה פרים שפתינו, și buzele noastre vor plăti pentru tauri.” – Hoșea 14:2-3
Cine va ”plăti” (adică va compensa, va oferi un surogat, un înlocuitor) pentru taurii pe care Ți-i sacrificam în Templu în antichitate? – se întreabă iudaismul. Buzele noastre vor plăti, mai precis rugăciunea pe care Ți-o vom rosti cu ele.
Modelul și răspunsul iudaic la distrugerea Templului și încetarea ritualului jertfelor este unul simplu: rugăciunea înlocuiește jertfele. Așa se păstrează intactă relația dintre Dumnezeu și evrei, dintre Dumnezeu și oameni în general. În Talmud, tratatul Berahot 26a, rabinii punctează această idee afirmând că rugăciunea nu este doar o continuare a tradiției instituite de patriarhi (Avraham, Ițhak și Iaacov), ci și o continuare naturală a ritualului Templului. (Vă recomand aici și o lectură a ciclului de comentarii pe marginea rugăciunii iudaice de Șemone Esre, disponibile pe site-ul DvarTora.)
De altfel, mai trebuie precizat ceva deosebit de important: chiar și jertfele animale în iudaism aveau în antichitate roluri diferite de ceea ce li se atribuie uneori de către neștiutori. În primul rând, ele erau un ritual menit a restructura niște practici antice, din contextul politeismului și păgânismului către contextul monoteismului. În cultura multor popoare antice, jertfele animale existau și erau practicate pe scară largă. Mesajul iudaismului, odată ce el a apărut pe scena istoriei, este că acele ritualuri puteau fi practicate doar în relația cu Dumnezeul Unic. Poate că ritualul în sine era ”împrumutat” din alte culturi, dar semnificația sa era inedită, nouă, specială.
Iar în al doilea rând, trebuie amintit că ideea principală a jertfelor era aceea de a motiva persoana, de a o îndruma într-o direcție anume. Jertfele de bunăvoie sau cele de pace erau menite a-l face pe individ mai generos, mai bun față de alții, mai atent la nevoile celor defavorizați. Jertfele de păcat erau menite a-l face pe om să gândească astfel: ”Eu sunt cel care trebuia să moară, și nu acel animal! Eu, din pricina păcatului meu! Însă Dumnezeu Și-a arătat mila infinită asupra mea și mi-a dat voie să-mi ispășesc greșeala prin jertfa pe care o aduc acum.” Scopul jertfelor nu era așadar vărsarea de sânge sau ritualul în sine, ci mai curând efectul psihologic și spiritual pe care acel ritual îl genera în sânul persoanei care îl practica.
Aceste idei, valori și semnificații nu au dispărut odată cu Distrugerea Templului.
Spre deosebire de ce afirmă uneori diverse grupuri și persoane despre evrei și religia mozaică, iudaismul nu s-a oprit în anul 70 e.a., când Templul din Ierusalim a fost distrus de către romani. Religia mozaică, credința că Dumnezeu a ales poporul evreu ca popor al Său, că l-a scos din robia egipteană, că ne-a dăruit Tora la Sinai și ne-a călăuzit către Țara Promisă în virtutea legământului încheiat cu patriarhii – toate acestea sunt idei vii și actuale în iudaism. Relația dintre Dumnezeu și poporul evreu nu s-a oprit în urma distrugerii Templului și încetării jertfelor. Ea a continuat și continuă chiar dacă manifestarea ei efectivă, implementarea ei practică, s-a modificat și adaptat la noile circumstanțe.
Dar oare – și aici intervine a doua întrebare, ca o continuare naturală a primeia – mai pot oare evreii să obțină astăzi iertarea divină, în absența acelui ritual? Nu este oare procesul de ispășire, de salvare a vieții și sufletului unui om, condiționat absolut de vărsarea de sânge a animalului jertfit și de ceea ce făcea preotul în Templu cu acel sânge?
Răspunsul iudaismului la aceste întrebări este unul simplu și rezolut: Nicidecum! Nu doar că ispășirea poate fi obținută astăzi în absența vărsării de sânge, dar ea a putut fi obținută dintotdeauna și prin alte mijloace decât vărsarea de sânge. Principiul adesea invocat (îndeosebi în creștinism) că ”fără vărsare de sânge nu există ispășire” este complet străin iudaismului.
Să analizăm puțin de ce stau lucrurile așa…
În primul rând, haideți să căutăm sursa acestui principiu, ca să-l clarificăm un pic. În discursul celor care invocă acest principiu sunt citate adesea chiar versete din pericopa noastră… Versetul care stabilește regulile generale despre ofrande spune că taurul trebuia înjunghiat înaintea lui Dumnezeu, iar apoi ”fiii lui Aaron, preoții, [trebuiau] să aducă sângele și să-l azvârle asupra altarului” (Lev. 1:5). Aceleași reguli apar scrise și când discutăm arderile-de-tot din oi și capre (Lev. 1:11), din păsări (Lev. 1:15) sau ofrandele de pace (Lev. 3:2, 3:8, 3:13). Poate chiar mai important, regăsim ritualul sângelui în pasajele care discută jertfa de păcat (Lev. 4:5, 4:7), jertfa de păcat a Sanhedrinului (Lev. 4:16), jertfa de păcat a conducătorilor (Lev. 4:25) sau jertfa de păcat a oamenilor de rând (Lev. 4:30). Pare că la fiecare jertfă pe care o amintește pericopa noastră și Tora în general, ritualul sângelui este indispensabil pentru obținerea iertării, pentru ispășire.
Pare, însă nu este deloc așa.
Iată doar câteva exemple care dovedesc contrariul:
- În Cartea Exodului, evreilor le este poruncit să aducă o donație de o jumătate de siclu. Scopul acestei donații este precizat clar în textul biblic: ”ca să se facă ispășire pentru sufletele voastre” (Exod 30:15).
- În Cartea Proverbelor, avem versetul 10:2 care ne spune că ”dreptatea salvează de la moarte” sau ”fapta caritabilă salvează de la moarte”, în funcție de cum înțelegem în acel context cuvântul צדקה (țedaka).
- În Proverbe 11:19, regăsim o idee similară: ”dreptatea / caritatea susține viața”.
- În Numeri 17:11, atunci când poporul evreu se confruntă cu o molimă dictată de Dumnezeu pentru păcat și răzvrătire împotriva conducătorilor și împotriva lui Dumnezeu Însuși, ispășirea ia o cu totul altă formă decât jertfa animală: ”Ia cădelnița și pune în ea foc de pe altar și pune o ofrandă de mirodenii și du-[o] degrabă la obște și fă ispășire pentru ei, căci mânia a ieșit dinaintea Domnului.”
- În Numeri 31:50, ispășirea este adusă printr-o donație de aur și argint: ”Am adus o ofrandă pentru Domnul, fiecare ce a găsit: un vas de aur, o brățară pentru gleznă sau o brățară pentru mână, un inel, un cercel sau o broșă – ca să se facă ispășire pentru sufletele noastre înaintea Domnului.”
Exemplele din Talmud și literatura rabinică susțin și ele aceeași idee. Spre exemplu, tratatul Ioma 36b afirmă clar că ispășirea se poate obține și prin confesiune. În ritualul de Roș Hașana și Iom Kipur avem celebrul final al rugăciunii Unetane Tokef în care afirmăm răspicat: ”căința, rugăciunea, și binefacerea înlătură sentința cea rea.” Este cunoscut în iudaism principiul că pentru a obține iertarea trebuie să compensăm greșeala pe care am făcut-o față de semenii noștri și să ne luăm un angajament ferm de a nu o repeta. Este cunoscut de asemenea că și în relația cu Dumnezeu confesiunea și căința (ebr: vidui și, respectiv, teșuva) sunt condiții nu doar necesare, dar și suficiente, pentru iertare. Dumnezeu iartă dacă omul își recunoaște greșeala și se căiește.
De unde provine așadar presupunerea – acum demonstrat eronată – că ispășirea ar fi condiționată de sânge?
Sursa principală este o interpretare eronată a versetelor biblice. În Leviticul 17:11, în pericopa Aharei Mot, există un verset care spune așa: ”Căci sufletul trupului este în sânge și Eu vi l-am dat asupra altarului ca să facă ispășire pentru sufletele voastre; căci sângele este cel care face ispășire pentru suflet.” Nu pare oare că sângele este absolut necesar pentru a obține ispășirea?
Din nou, pare, însă nu este așa.
În contextul jertfelor animale, ritualul sângelui era într-adevăr indispensabil: dacă preotul nu stropea sângele animalului jertfit în felul precizat în Tora, ritualul nu era valabil. Talmudul condensează această idee în dictonul: ”nu există ispășire fără sânge” (Ioma 5a). Desigur, ritualul nu era valabil nici dacă animalul fusese sacrificat într-un loc nepotrivit, sau de către o persoană nepotrivită, sau printr-un procedeu nepotrivit etc. Talmudul discută, în același tratat Ioma, și numeroase alte moduri prin care o jertfă putea fi invalidată. Dar să revenim la partea cu ”vărsarea de sânge”…
Ce trebuie reținut este că acest verset și acest dicton nu trebuie scoase din context! Ele se referă exclusiv la jertfe! Nicăieri nu se spune că SINGURUL mod de a obține ispășirea ar fi ritualul sângelui. Ceea ce spune versetul din Leviticul 17:11 și dictonul talmudic este că așa trebuia împlinit ritualul jertfelor, și nicidecum că acele precizări ar pune vreo restricție asupra modului în care se poate obține iertarea în iudaism. Exemplele de mai sus demonstrează clar că există și alte mecanisme pentru ispășire, care funcționau și atunci – în paralel cu ritualul jertfelor – și care continuă să funcționeze și astăzi. (Și, apropo, existau în ritualul jertfelor și ofrande care nu conțineau deloc sânge, cum era de exemplu prinosul vegetal.)
În al doilea rând, concepția greșită că ispășirea s-ar putea obține doar prin sânge provine și dintr-un verset din ceea ce este cunoscut sub numele de Noul Testament. (Mărturisesc că nu obișnuiesc să citez surse din cărți care au nicio legătură cu iudaismul și nu sunt incluse în Biblia Ebraică / Tanah, însă voi face o excepție aici cu scopul de a clarifica subiectul). În Evrei 9:22, există un verset care spune astfel: ”Și după Lege aproape totul este curățit cu sânge; și fără vărsare de sânge nu este iertare.” (EDC100) Toate traducerile creștine pe care le-am consultat (ex: EDC100, NTR, BOS, VBA, BTF etc.) oferă o redare similară.
Ați remarcat însă cuvântul magic din acel verset? Permiteți-mi să-l punctez eu: ”după Lege aproape totul este curățit cu sânge”. Aproape totul, nicidecum totul. Chiar și autorul acestei cărți (apostolul Pavel?) recunoaște că nu totul este curățit cu sânge conform Torei, ci aproape totul. În mod clar așadar, există și păcate care nu sunt curățite cu sânge, la fel cum există și alte mecanisme în afara ritualului sângelui, capabile să curețe de păcate. (Menționez dar las deoparte faptul că, însuși în ritualul sângelui, Tora vorbește clar de sânge animal, și nicidecum de jertfe umane sau moarte ispășitoare pentru păcatele altora.)
* * *
Iată acum așadar, în format relativ complet, răspunsul iudaismului la ideea de corelație între sângele jertfelor și ispășire. Iată răspunsul la întrebările noastre, pe care le-am adresat în debutul acestui articol. Da, relația dintre Dumnezeu și evrei continuă să existe etern, chiar în absența ritualului Templului, iar ispășirea păcatelor continuă să se producă și astăzi în iudaism prin mecanismele care au înlocuit acele jertfe: rugăciune, căință, confesiune, fapte caritabile etc.
Să continuăm așadar să rămânem atenți la ceea ce ne oferă iudaismul, să studiem atent textele noastre, și să putem oferi răspunsuri cu capul sus și în cunoștință de cauză la orice sugestii sau principii străine religiei, culturii și tradiției noastre milenare.
Șabat Șalom!
Poate greșesc.
Jertfa este pt curăția omului, a comunității și a țării. Pt ca Dumnezeu este sfânt. Iar omul, comunitatea și țara tb sa se sfințească pt a putea avea o legătură continuă cu Dumnezeu. Sângele aducea ispășire prin valoarea mare pt om a animalului domestic care îi furniza hrana (lapte și pui) și îl ajuta în munca lui.
Abia după apariția revoluției industriale valoarea animalelor domestice și a legăturii acestora cu omul a scăzut
Omul, comunitatea, națiunea nu poate înlocui sau schimba prin interpretare Legea lui Dumnezeu. Distrugerea atât a primului cat și a celui de al doilea templu nu poate schimba Legământul din Tora – pt ca daca distrugerea templului schimba Legământul înseamnă ca distrugerea templului a fost degeaba. Distrugerea templului este rezultatul unor fapte foarte grave, fapte pt care alte națiuni au fost șterse de pe fața pământului.
Legământul încheiat între Dumnezeu și poporul evreu din timpul lui Moise nu se limiteaza la cei care trăit în timpul lui Moise, ci se referă la toate generațiile ulterioare, inclusiv cele de azi – și este un legământ viu despre un Dumnezeu viu.În timpul lui Moise nu exista templu din Ierusalim. Legământul ar fi trebuit să fie lumina care ține vie legătura dintre poporul evreu și Dumnezeu – legământ care nu se limitează la clădirea templului.
Ferește-te de rău și fă binele. Caută pacea și o urmează pe ea.