Credit foto: A.Ostrovsky (Flickr) | CC BY-SA
În mijlocul anilor 1950, cei mai înalți trei munți de pe pământ au fost cuceriți. Mai întâi Everestul (8848 m) în 1953, aducând pentru prima dată oameni pe “Acoperișul Lumii”. Apoi, un an mai târziu, în 1954, a fost atins și vârful K2 (8611 m), supranumit și Muntele Sălbatic datorită condițiilor extreme și a imensei dificultăți a traseului. În final, în 1955, cel de-al treilea vârf ca înălțime al planetei, Kangchenjunga (8586 m) a fost și el aproape atins.
De ce am spus “aproape atins”? Pentru că echipa de alpiniști britanici care a realizat acea performanță în 1955 s-a oprit cu câțiva metri înainte de a atinge vârful absolut. Motivul? O promisiune pe care alpiniștii au făcut-o liderului populației trăitoare în acea regiune, că nimeni nu va atinge vârful în semn de respect pentru cultura și tradiția locală. O promisiune pe care alpiniștii au făcut-o și au onorat-o.
De atunci și până în zilele noastre, vârful Kangchenjunga a fost atins cu adevărat. Însă chiar și astăzi există alte piscuri montane cu profunde semnificații religioase sau culturale pentru populațiile locale, piscuri pentru care permisele de expediție sunt extrem de greu de obținut, iar atunci când ele sunt acordate vin uneori cu această condiție relativ bizară: puteți urca pe munte, dar nu aveți voie să atingeți vârful absolut. Există chiar piscuri care nu au fost niciodată atinse efectiv, tocmai din cauza acestei condiții, piscuri cum ar fi Gangkhar Puensum din Bhutan, Muntele Kailash dintre Tibet și China sau Vârful Machapuchare din Nepal.
Care este însă mesajul acestor limitări atât de stranii? Un posibil răspuns, simplu dar plin de miez, este că nu numai performanța contează, ci și modul în care ea este atinsă. Există uneori (adesea?) valori mai importante decât atingerea unui scop anume, există principii care țin de conștientizarea semnificației adevărate a acelui obiectiv și de respectul datorat celor pentru care el are o importanță mult mai complexă. Și, desigur, există limite.
Această idee apare, surprinzător, și în pericopa Emor, legat de Sefirat Haomer, iar personal, am găsit-o explicată în scrierile rabinului Moșe Iehiel Epstein (1899-1971), a cărui operă este cunoscută sub numele de Beer Moșe.
În pericopa Emor, Tora ne poruncește să numărăm zilele dintre Pesah și Șavuot:
Și să numărați pentru voi, din ziua de după ziua de odihnă, din ziua în care aduceți snopul legănat, șapte săptămâni complete să fie. Până în ziua următoare celei de-a șaptea săptămâni să numărați cincizeci de zile. – Leviticul 23:15-16
La prima vedere, există aici o dificultate evidentă. Dacă numărăm șapte săptămâni complete, ajungem la patruzeci și nouă de zile, nu la cincizeci. Și, într-adevăr, tradiția iudaică pe care o respectăm până astăzi este să ne oprim la patruzeci și nouă de zile, după care urmează Șavuot. Nu există o zi în care să numărăm „ziua a cincizecea din Omer”.
Deci ce se întâmplă efectiv cu această a cincizecea zi?
Ei bine, poate că tocmai această aparentă inadvertență este mesajul principal pe care Dumnezeu dorește să ni-l transmită prin porunca de a număra omerul.
Între Pesah și Șavuot, marcăm patruzeci și nouă de zile de pregătire spirituală, urcând treptat, pas cu pas. Ne aducem aminte în aceste zile de cele patruzeci și nouă de trepte de impuritate spirituală pe care strămoșii noștri le atinseseră în timpul robiei egiptene, iar apoi de cele patruzeci și nouă de trepte de elevare spirituală pe care le-am atins odată cu Revelația de la Sinai. Ne apropiem în aceste zile de momentul primirii Torei, de acel ”vârf” atât de important pentru iudaism și pentru omenire. Însă exact atunci când ajungem aproape, cu o clipă și un pas înainte, realizăm că suntem încă departe de perfecțiune.
Da, ziua a cincizecea există, cu semnificația sa aparte, dar ea nu este ceva ce putem atinge cu adevărat prin propriile noastre forțe.
Zoharul surprinde această idee cu generații înainte, în vremurile lui Moise. Ne spune Tora că ”Moise a urcat la Dumnezeu”, însă imediat după aceea, în același verset, ni se spune că ”Domnul l-a chemat de pe munte” (Exodul 19:3). Zoharul explică: Moise nu a considerat niciodată că a ajuns la capătul ascensiunii lui. S-a apropiat, a făcut efortul de a urca, dar s-a oprit înainte de ”vârf”, din smerenie și din conștientizarea condiției sale de muritor. Și tocmai această atitudine a determinat răspunsul divin, în care Dumnezeu l-a chemat să meargă mai departe, l-a ridicat și l-a ajutat să ajungă acolo unde singur nu se simțea capabil să ajungă.
Aceasta este și esența zilelor de Sefirat Haomer.
Rolul nostru este să numărăm fiecare zi, să creștem în sfințenie, să mai facem un pas și apoi încă unul, ca să venim mai aproape de propunerea pe care Dumnezeu ne-a lansat-o în urmă cu ani la Sinai, de a-I fi segula mikol haamim – ”comoară dintre toate popoarele” (Exodul 19:5). În aceste zile, facem patruzeci și nouă de pași pe calea sfințeniei și apropierii de Cel Atotputernic. Însă pasul al cincizecilea nu ne aparține. El este darul lui Dumnezeu. Uneori, El decide să-l acorde, iar alteori îl refuză, poate tocmai pentru a ne învăța că în viață există granițe și limite. La Sinai, Dumnezeu ne-a acordat onoarea Revelației, însă nimeni, nici măcar Moise, nu a fost efectiv pe munte atunci când Atotputernicul a vorbit. După cum ne spune și Tora explicit, în Exodul 19:12-13: ”nicio mână să nu atingă [muntele]”.
Deși Tora rezervă numele de ațeret pentru ziua finală a sărbătorii de Sucot, numită Șmini Ațeret, rabinii aplică acest nume și sărbătorii de Șavuot. De obicei înțelegem acest cuvânt cu sensul de ”oprire” sau ”reținere”. Dar poate că sensul este mai profund, o aluzie la a păstra acea distanță interioară necesară, acea doză de smerenie față de un ideal care înseamnă infinit mai mult. Sărbătoarea pe care o vom celebra la finalul perioadei de omer este deopotrivă un moment de maxim (al Revelației, învățăturii și spiritualității) și un prilej de a ne aminti că, fără ajutorul divin, nu am fi putut ajunge niciodată acolo. Iar Sefirat Haomer, zilele dintre Pesah și Șavuot, sunt modul prin care fiecare dintre noi, în fiecare moment al existenței noastre, conștientizăm că suntem încă, întotdeauna, pe drum…
În 1955, alpiniștii s-au oprit înainte de vârf. Nu pentru că nu ar fi putut continua, ci pentru că au înțeles că promisiunea respectului, onoarei și smereniei este mai importantă decât vârful în sine.
În iudaism, numărăm patruzeci și nouă și nu cincizeci pentru că înțelegem că scopul călătoriei nu este atât acela de a atinge vârful, ci fiecare pas pe care îl facem, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru a consolida relația pe care El a stabilit-o cu noi la Sinai. În fiecare moment, acea relație ne inspiră și ne motivează să conștientizăm adevăratul scop al existenței noastre și răsplata care ne așteaptă dacă perseverăm pe calea către el. În fiecare moment, realizăm că reușita depinde nu doar de forța noastră, ci și de sprijinul și binecuvântarea pe care Atotputernicul ni le oferă zi de zi.
Noi urcăm până unde putem. Iar Dumnezeu ne ridică mai departe.
Șabat Șalom.
Eseu reușit!