Credit foto: Unsplash | Michael Fenton
În pericopa Toldot pe care o citim în acest Șabat, Tora ne povestește că, spre bătrânețe, vederea lui Ițhak slăbise atât de mult încât nu mai putea vedea bine. La prima vedere, amănuntul nu pare să necesite prea multe explicații. Versetul este clar: ”Și a fost, când Isaac îmbătrânise și vederea ochilor săi slăbise, că el l-a chemat pe Esav, fiul său cel mare, și i-a spus: «Fiule!» Și [Esav] i-a spus: «Iată-mă»!” (Geneza 27:1)
Desigur, slăbirea vederii poate fi o consecință firească a bătrâneții. Însă atunci când Tora alege să menționeze în mod explicit un asemenea detaliu, merită să ne întrebăm dacă nu există și o semnificație mai profundă. De ce? Nu doar pentru că fiecare literă din Tora are un sens care trebuie căutat și analizat, ci și pentru că, în alte locuri, Tora ne prezintă o imagine diferită a bătrâneții. Despre Moșe, de exemplu, ni se spune că, la vârsta de 120 de ani, ”ochiul nu-i slăbise și puterea nu-l părăsise” (Deuteronom 34:7). Chiar și despre Avraham, care a trăit până la 175 de ani, Tora vorbește în termeni care sugerează o vitalitate remarcabilă, povestindu-ne că, după moartea Sarei, acesta s-a recăsătorit și a avut alți copii (Geneza 25:1).
Nu este, așadar, surprinzător că orbirea lui Ițhak a atras atenția comentatorilor Torei. Să fie ea doar o consecință naturală a vârstei? Sau poate există și o altă explicație?
Rași, citând Midrașul, oferă câteva explicații surprinzătoare: el amintește de fumul jertfelor idolatre aduse de soțiile lui Esav, care i-ar fi afectat vederea, dar și de lacrimile îngerilor, căzute asupra ochilor lui Ițhak în timpul episodului de la Muntele Moria.
În Bereșit Raba 65:8-10, Rabi Hanina ne spune că orbirea lui Ițhak a fost o intervenție a Providenței, menită să-i permită lui Iakov să primească binecuvântarea de la tatăl său. Iar Rabi Elazar ben Azaria sugerează că ea ar fi fost modul în care Dumnezeu l-a ferit pe Ițhak de rușinea provocată de faptele lui Esav și i-a oferit o ”scuză” pentru a rămâne acasă și a nu auzi astfel părerea lumii despre toate nelegiuirile fiului său.
Rabinul Ovadia Sforno privește însă lucrurile dintr-o altă perspectivă. În loc să vadă în orbirea lui Ițhak o simplă consecință a bătrâneții, un efect al unor evenimente trecute sau o intervenție divină menită să-l protejeze pe Ițhak sau să ghideze evenimentelor într-o anumită direcție, Sforno își îndreaptă atenția asupra responsabilității părinților față de copiii lor. Iată paralela pe care o face el:
Scăderea vederii este similară cu ceea ce s-a întâmplat cu marele preot Eli, care nu a protestat împotriva fărădelegilor comise de fiii săi. În acel caz, expresia folosită este ”și ochii lui încremeniseră” (Samuel I 4:15).
Ce legătură există aici? De ce Sforno (și alți comentatori) îi aduc în discuție aici pe Eli și fiii lui?
În Sefer Șmuel, Eli este prezentat ca un om evlavios, care slujea în sanctuarul de la Șilo. Fiii săi, Hofni și Pinhas, profitau însă de poziția lor pentru a comite abuzuri grave. Eli cunoștea comportamentul lor și chiar le reproșase faptele, dar nu intervenise cu suficientă fermitate pentru a pune capăt situației. Iar Dumnezeu îi reproșează tocmai această lipsă de intervenție, pentru ca apoi, doar câteva versete mai târziu, să citim că Eli era bătrân și ochii îi slăbiseră.
Paralela pe care o face Sforno este surprinzătoare. La fel ca Eli, Ițhak își iubea fiul, dar tocmai această iubire pare să-l fi împiedicat să intervină atunci când faptele lui Esav ar fi impus o intervenție. În opinia lui Sforno, orbirea lui Ițhak nu este doar o incapacitate fizică, ci și o metaforă a acelei iubiri părintești atotcuprinzătoare care ne face să trecem cu vederea greșelile propriilor copii. Orbirea lui Ițhak este întruchiparea metaforică a noțiunii ”copilul meu nu poate greși, sigur a fost o neînțelegere” sau a argumentelor justificative de tipul ”e doar un copil”, pe care le regăsim atât de des la toți părinții. Orbirea lui Ițhak a fost imposibilitatea (sau poate refuzul?) de a accepta că greșelile copiilor.
Interpretarea lui Sforno nu este complet nouă. Ea are rădăcini adânci în Midraș, unde ni se spune că ochii lui Ițhak slăbiseră pentru că îl îndreptățise pe Esav, deși acesta nu era un om drept. Însă paralela cu povestea lui Eli rămâne interesantă și pentru că avem aici un detaliu lingvistic subtil. În ebraică, despre Ițhak ni se spune ותכהין עיניו (vatihena einav) – ”ochii săi slăbiseră”. Despre Eli, textul biblic folosește o expresie aproape identică: ועיניו החלו כהות (veeinav hehelu kehot) – ”ochii săi începuseră să slăbească” (Samuel I 3:2). Iar atunci când Dumnezeu îi reproșează lui Eli că nu a intervenit împotriva comportamentului fiilor săi întâlnim expresia ולא כהה בם (velo hiha bam) – ”dar nu i-a mustrat” (Samuel I 3:13).
Toate trei folosesc aceeași rădăcină ebraică, כהה, care exprimă ideea de slăbire sau diminuare. În interpretarea lui Sforno, slăbirea autorității morale este legată indisolubil de slăbirea vederii. Cel care nu intervine atunci când este necesar, riscă, într-un anumit sens, să nu mai vadă limpede. Ba chiar putem merge și mai departe: atunci când o greșeală este trecută cu vederea, și celui care a comis-o îi slăbește motivația de a se corecta. În fond, în lipsa unei mustrări, tăcerea poate fi înțeleasă drept aprobare.
Însă interpretarea lui Sforno ridică o întrebare delicată. După cum am amintit și mai sus, Tora ne spune explicit că Ițhak îl iubea pe Esav (Geneza 25:28). Cum se face, atunci, în spiritul acestei iubiri, că n-a intervenit corespunzător pentru a corecta greșelile lui Esav?
Studiez în aceste zile, împreună cu un foarte bun prieten, o carte a regretatului rabin Jonathan Sacks, ”Letters to the Next Generation”. Într-una dintre scrisorile sale, dedicată responsabilității părinților, rabinul Sacks ne amintește că a avea copii este mai mult decât un dar; este o responsabilitate de a transmite generației următoare valorile primite de la strămoși. Iar această transmitere nu presupune doar vorbe și îndemnuri, ci mai ales consecvență și exemplu personal. Copiii învață ce este cu adevărat important pentru noi observând felul în care trăim și alegerile pe care le facem.
Comentariul lui Sforno se integrează perfect cu această idee. Pentru că exemplul personal nu se rezumă doar la ceea ce facem, ci include și ceea ce nu facem. Atunci când un părinte condamnă un comportament greșit doar prin vorbe, dar îl tolerează în practică, mesajul este ambiguu. Ce să înțeleagă copilul? Că acel comportament este într-adevăr inacceptabil sau că, în realitate, nu este atât de grav?
Poate că tocmai aceasta era problema lui Ițhak în relația sa cu Esav. Desigur, dragostea lui Ițhak pentru fiul său era firească și nu poate fi, în sine, un motiv de reproș, în ciuda deficiențelor spirituale sau morale pe care le avea Esav. Niciun părinte n-ar trebui să-și condiționeze dragostea de perfecțiunea copilului său. Dar a iubi un copil nu înseamnă a-i aproba toate faptele. Dimpotrivă, tocmai iubirea ne obligă uneori să spunem lucruri incomode, să stabilim limite și să refuzăm să acceptăm sau să justificăm ceea ce știm că este greșit.
În episodul biblic din Cartea lui Samuel, Eli nu rămâne indiferent față de fiii săi. Textul biblic ne spune că le vorbise și că le reproșase faptele și, prin analogie, putem presupune că și Ițhak făcuse acest lucru, chiar dacă textul biblic nu ne spune acest lucru explicit. Dar oare acele reproșuri sau critici fuseseră însoțite și de o intervenție pe măsura gravității situației? Fuseseră ele doar simple vorbe sau fuseseră însoțite și de fapte? A spune că un lucru este greșit nu este întotdeauna suficient. Responsabilitatea morală presupune și acțiunea, impunerea unei consecințe practice, mai ales atunci când miza este semnificativă.
Da, există și o limită a responsabilității părintești. Așa cum sublinia și rabinul Sacks, părinții nu pot trăi viața copiilor în locul lor. Copiii cresc, devin independenți și fac propriile alegeri. Nici Eli și nici Ițhak nu puteau controla întru totul alegerile fiilor lor și nici nu puteau garanta că aceștia vor deveni oameni drepți, indiferent cât de mult ar fi încercat să-i îndrume. Tora însăși ne spune că responsabilitatea finală este individuală: ”Părinții să nu fie omorâți pentru copii și copiii să nu fie omorâți pentru părinți – fiecare să fie omorât pentru propriul său păcat” (Deuteronom 24:16). Dar există o diferență fundamentală între a accepta că un copil are libertatea de a greși și a-i oferi, prin tăcere, indiferență sau atitudine permisivă, impresia că greșelile lui nu au importanță sau sunt tolerabile.
Și poate că tocmai aici se află esența mesajului lui Sforno. Iubirea părintească trebuie să fie necondiționată, dar aprobarea nu poate fi necondiționată. Un copil trebuie să știe că este iubit chiar și atunci când greșește, dar nu trebuie lăsat să creadă că această iubire îi dă mână liberă să facă orice.
Dacă închidem ochii în fața greșelilor celor pe care îi iubim, riscăm să le facem un imens deserviciu. La prima vedere, instinctiv, putem gândi chiar că asta înseamnă să-i iubim și că datoria noastră este să-i apărăm și să-i susținem orice ar fi. Dar adevărata iubire nu înseamnă doar să fim alături de cineva atunci când are dreptate, ci și să avem curajul de a-l mustra, cu respect și afecțiune, atunci când greșește.
Șabat Șalom și Hodeș Tov!
Opinii recente