Rugăciunea de Șmone Esre (Cele optsprezece [binecuvântări]) conține de fapt… nouăsprezece binecuvântări. Binecuvântarea suplimentară, probabil cea mai recentă dintre toate, este așa numita ברכת המינים — Birkat Haminim, un nume pe care va trebui să încercăm să îl elucidăm în cele ce urmează.

Istoria acestei binecuvântări speciale este una relativ simplă, însă semnificația și motivația sa exacte sunt departe de simplitate. Conform Talmudului (Tratatul Brahot 28b), această binecuvântare a fost formulată în timpul vieții lui Rabban Gamliel II, primul conducător oficial (nasi) al Sanhedrinului după Distrugerea celui de-al Doilea Templu din Ierusalim în anul 70 e.a. Conform surselor istorice, Gamliel II a fost nepotul lui Gamliel I și fiul al lui Șimon Ben Gamliel, ambii conducători ai Sanhedrinului și importante personalități rabinice ale secolului 1 e.a., el fiind numit în această poziție la aproximativ zece ani după distrugerea Templului. De asemenea, Gamliel II este succesorul celebrului rabin Yohanan ben Zakai, cel care, prin cuvintele תן לי יבנה וחכמיה — ”ten li Yavne ve’hahameia” — ”Dă-mi Yavne și învățații săi!”, a solicitat și obținut de la împăratul roman Vespasian permisiunea de a continua tradiția și învățătura iudaică în afara Ierusalimului condamnat distrugerii, înființând astfel celebra Yeșiva de la Yavne.

În tratatele Meghila și Brahot, Talmudul ni-l înfățișează pe Rabban Gamliel II ca fiind cel din ordinul căruia, sub îngrijirea lui Șimon haPekoli, a fost compilată și standardizată întreaga rugăciune de Șmone Esre. Iar în interiorul ei, tot din ordinul lui Rabban Gamliel II, Șmuel haKatan a compus Birkat Haminim. Și cu aceasta, ajungem la subiectul eseului de față…

Ce semnifică numele acestei binecuvântări?

Minim (מינים) este un termen relativ greu de tradus, care nici nu apare astăzi în textul propriu-zis al binecuvântării, deși — vom vedea în cele ce urmează — surse istorice precizează fără echivoc că la origini el era prezent. Traducerea cea mai corectă a termenului în acest context este probabil ”eretici” (în greacă: apikorsos). Însă sensul original este mai punctual, el făcând referire la evreii care abandonaseră iudaismul în favoarea unei alte religii, respectiv la evreii care adoptaseră creștinismul timpuriu și care, după ”convertire”, acționau intens — prin vorbe sau fapte —  împotriva foștilor coreligionari.

Textul binecuvântării este interesant în special prin evoluția sa. Într-o carte de rugăciune descoperită în Geniza din Cairo, binecuvântarea avea următoarea formă originală:

Pentru apostați să nu existe speranță. Și aroganta stăpânire să fie rapid desființată, în zilele noastre. Iar noțrim și minim să fie distruși într-o clipă. Să fie șterși din Cartea Vieții și să nu fie înscriși acolo împreună cu cei drepți. Binecuvântat ești Tu, Doamne, care îi umilește pe cei aroganți. — cf. Enciclopedia Iudaica

Exista de asemenea și o versiune utilizată pe scară largă în ritul babilonian, care menționa explicit pe ”toți dușmanii poporului tău”.

Desigur, la prima vedere și/sau pentru un ochi neantrenat, binecuvântarea poate părea ofensatoare la adresa creștinilor. Însă ceea ce este deosebit de importantă este componenta istorică care — analizată corect și în întreaga sa complexitate — punctează în cu totul altă direcție.

Creștinismul actual nu este 100% identic cu creștinismul timpuriu. Desigur, multe din ritualurile și credințele sunt identice, însă nu același lucru se poate spune și despre identitatea și diversitatea etnică a adepților săi. Dacă în zilele noastre oameni de toate etniile și toate naționalitățile, din toate țările și regiunile geografice se consideră creștini și își asumă credințele și valorile acestei religii, nu același lucru se poate spune despre creștinismul timpuriu. În perioada de debut a creștinismului (primele secole ale erei actuale), creștinii timpurii erau de fapt aproape în exclusivitate evrei care adoptaseră noua credință. Mulți practicau (încă), sub o formă sau alta, iudaismul, deși își însușiseră credințe străine acestuia. Chiar conform scrierilor creștine, Isus însuși a fost evreu, alături de familia și apropiații săi, de apostoli și de primii discipoli. În plus, acești evrei proaspăt ”convertiți” la noua religie constituiau adesea o reală amenințare pentru coeziunea internă a poporului evreu. Ei reprezentau o teologie, filosofie și orientare religioasă noi, străine și adesea contrare iudaismului, și în plus, ei erau adesea primii care denunțau și criticau cu fervoare așa-zisa ”lipsă de credință” a celor care aleseseră să își păstreze credința mozaică strămoșească.

Cuvântul Desigur, în ebraica modernă, cuvântul ”creștin” este tot נוצרי (noțri), identic cu cel utilizat în forma originală a binecuvântării. Termenul modern își are însă originea în apelativul cu care chiar scrierile creștine îl menționează uneori pe Isus: הנוצרי — hanoțrinazarineanul. Termenul desemnează totodată un locuitor al orașului Nazaret sau un membru al primelor grupări iudeo-creștine care au luat naștere și și-au desfășurat activitatea în acea perioadă. Spre exemplu în Cartea Faptelor 24:5 se vorbește despre un om care ”pune la cale răzvrătiri printre iudeii de pe tot pământul, fiind mai marele partidei nazarinenilor.” (traducerea Dumitru Cornilescu)

Așadar, binecuvântarea — în formularea și intenția originale — nu a fost îndreptată nicidecum împotriva neevreilor creștini (care practic nici nu existau la momentul compunerii ei decât într-un număr infim). Ea a fost compusă împotriva evreilor separatiști care își asumaseră noua credință și care amenințau intern iudaismul și religia mozaică.

Două indicii suplimentare asupra intenției și contextului binecuvântării ne parvin și din câteva detalii biografice ale celor care au instituit-o:

În primul rând, cel care a comandat instituirea ei, Rabban Gamliel II, a fost renumit printre rabinii Mișnei și Talmudului nu doar prin erudiția sa, ci și prin faptul că a avut un slujitor neevreu, pe numele său Tavi, pe care l-a stimat și prețuit în mod deosebit. În Tratatul Suka 20b, Rabban Gamliel II își numește slujitorul ”un adevărat învățat”. Iar când Tavi a murit — Talmudul precizează — Rabban Gamliel II l-a jelit ca pe un membru al familiei și a primit condoleanțe pentru el.

Iar cel care a compus binecuvântarea, Șmuel haKatan, și-a dobândit supranumele de haKatan (cel Mic) datorită faptului că era un om de o modestie uimitoare, comparabilă — conform  tradiției — chiar cu cea a lui Moșe, cel mai modest om al tuturor timpurilor. În Mișna, Șmuel haKatan citează un verset din Proverbe, pledând pentru empatie și înțelegere chiar și față de dușmani:

Când dușmanul tău cade, nu fii fericit și când se împiedică, nu te bucura. — Proverbe 24:17

De altfel, tradiția precizează că după ce a compus binecuvântarea, Șmuel haKatan a avut chiar probleme în a-și reconcilia conștiința cu cererea pe care I-o adresase lui Dumnezeu, anume aceea de a ne distruge dușmanii. În fond, rugăciunea este la baza ei o implorare a Divinității întru bine. A formula o cerere de distrugere — fie ea chiar necesară sau justificabilă în contextul faptului că ea se referă la oameni care încearcă la rândul lor să te distrugă — nu este ceva simplu și natural, în mod particular pentru un om plin de modestie și compasiune. Iată ce scrie Talmudul:

Șimon haPekoli a alcătuit cele optsprezece binecuvântări înaintea lui Rabban Gamliel la Yavne. Rabban Gamliel a spus: ”Există cineva care știe să compună o binecuvântare împotriva ereticilor?” Șmuel haKatan s-a ridicat și a compus-o. Anul următor, a uitat-o și a încercat să și-o reamintească timp de două sau trei ore încheiate. — Talmud, Tratatul Brahot 28b

Așadar, după cum am amintit, Birkat Haminim nu este și nu a fost niciodată o binecuvântare împotriva neevreilor creștini. Ea a luat naștere ca o reacție împotriva evreilor separatiști care își abandonaseră credința iudaică și care — prin atitudinea lor condescendentă și adesea ostilă față de foștii coreligionari (ex: spionându-i pe evrei și raportând autorităților romane stăpânitoare) — atentau la însăși integritatea și siguranța poporului evreu și a credinței mozaice.

Cu toate acestea, în special datorită greșitelor interpretări (involuntare sau intenționate) și a intervenției Bisericii Timpurii, binecuvântarea a fost supusă unui proces gradual de cenzură care a modificat forma inițială și a condus la ritul pe care îl cunoaștem astăzi:

Iar defăimătorii să nu aibă speranță si toți ereticii să piară într-o clipă și toți dușmanii poporului Tău degrabă să fie nimiciți, iar pe calomniatori degrabă să îi stârpești, să îi distrugi, să îi zdrobești, să îi sfarâmi, să îi umilești și să îi înjosești degrabă, în zilele noastre. Binecuvântat ești Tu, Doamne, cel care distrugi dușmanii și înjosești pe calomniatori. — a douăsprezecea binecuvântare; traducere cf. Sidur Lemaah Ahai (nusah sefard)

În textul modern, binecuvântarea are ca țintă ereticii, defăimătorii și calomniatorii, precum și pe cei care se cred superiori semenilor lor. În ea, Îi adresăm lui Dumnezeu rugămintea de a dejuca acțiunile îndreptate împotriva noastră, de a condamna abandonul de credință, de a zădărnici planurile dușmanilor și de a umili și înjosi pe cei care ne vor răul.

Ceea ce se remarcă — o temă de altfel recurentă în rugăciunea iudaică — este faptul că rugăciunea Îi este adresată lui Dumnezeu și nu oamenilor. Ea nu este o instigare la violență sau resentiment, o chemare către vreun așa-zis ”război sfânt”, ci o suplicație a Divinității, singura entitate care în înțelepciunea Sa infinită poate judeca absolut drept și poate decide pedeapsa corectă pentru cei care atentează la siguranța fizică sau spirituală a poporului evreu.

Asemenea tradițiilor exprimate în finalul rugăciunii Aleinu, în care sperăm că ”în acea zi va fi Dumnezeu unul și Numele lui unul” — încheiem această conversație pe marginea celei de-a doisprezecea binecuvântări din Șmone Esre cu dorința ca ea să devină de fapt… inutilă . Să sperăm că — în spiritul înțelegerii și toleranței între popoare și credințe — toți oamenii vor înțelege într-o bună zi să se respecte unul pe celălalt, să își celebreze diversitatea și să se alăture cu inima deschisă și sufletul curat interiorizării și conștientizării profunde a Divinității în viața fiecăruia dintre noi.

Hag Sameah și Șabat Șalom!

Share This