Săptămâna trecută, în comentariul la pericopa Toldot, am vorbit despre noțiunea de dragoste orbitoare, pornind de la interpretarea pe care rabinul Ovadia Sforno o oferă despre slăbirea vederii lui Ițhak. Am văzut atunci cum iubirea părintească, oricât de profundă și firească, ne poate împiedica uneori să recunoaștem greșelile propriilor copii și să intervenim atunci când este necesar.

În pericopa Vaiețe, pe care o citim în această săptămână, întâlnim din nou tema iubirii, pe marginea căreia Sforno ne oferă din nou o perspectivă interesantă. De această dată însă, nu mai este vorba despre dragostea unui părinte față de copilul său, ci despre iubirea dintre un bărbat și o femeie. Și, dacă în Toldot iubirea risca să întunece judecata, în Vaiețe vom descoperi cum iubirea este asociată uneori cu capacitatea de a vedea dincolo de aparențe.

Povestea iubirii dintre Iacov și Rahel este una dintre cele mai emoționante relatări din Tora. Iacov acceptă să muncească șapte ani pentru a se putea căsători cu Rahel, iar Tora ne spune că acești ani i s-au părut doar câteva zile, atât de mare era dragostea lui pentru ea. Și după ce ajunge în final, după mulți ani, să se căsătorească și cu Rahel (după ce Lavan îl înșală, oferindu-i-o mai întâi pe Lea de soție), Tora ne spune următoarele:

ויאהב גם את־רחל מלאה – Și [Iacov] a iubit-o și pe Rahel, mai mult decât pe Lea. – Geneza 29:30

Cuvântul גם (gam) – ”și” sau ”de asemenea” atrage atenția comentatorilor. Exprimarea este un pic stranie. De ce era necesar să fie precizat că Iacov o iubea ”și” pe Rahel, când știm deja cât de mult o iubea?

Radak inversează sensul, explicând că formularea ne învață că Iacov o iubea într-adevăr și pe Lea, deși nu o alesese inițial ca soție. Ramban observă că, în mod firesc, prima căsătorie a unui om creează un atașament aparte, astfel încât preferința lui Iacov pentru Rahel, a doua lui soție, era relativ neobișnuită și de aceea Tora ne-o precizează explicit. Or Hahaim adaugă o observație psihologică interesantă: Iacov petrecea mai mult timp cu Rahel decât cu Lea, iar această apropiere poate diminua uneori intensitatea sentimentelor, din obișnuință și plictiseasă; și cu toate acestea, dragostea lui pentru Rahel nu slăbise odată cu trecerea timpului.

Sforno propune însă o interpretare diferită, mutând atenția de la intensitatea iubirii la ceea ce o întemeiază. Iată explicația lui:

”A iubit-o și pe Rahel” – Nu doar pentru că era soția lui și dragostea față de ea era naturală, ci și pentru că era Rahel, pentru personalitatea ei aparte și faptele ei care reflectau această personalitate.

Aceasta este o observație profundă. Tora ne spusese deja că Rahel era frumoasă (Geneza 29:17), iar dragostea lui Iacov era evidentă. Dar Sforno sugerează că această dragoste nu se limita la atracția fizică sau la faptul că Rahel era prima sa dragoste. Iacov o iubea pe Rahel și pentru ceea ce era ea ca om, pentru caracterul, valorile și faptele ei.

Desigur, ne putem întreba la ce fapte face referire această interpretare? Ce știm, în fond, despre faptele pe care le făcuse Rahel? EI bine, un episod relatat în Talmud (tratatul Meghila 13b) ne oferă un exemplu grăitor în acest sens. Înaintea căsătoriei, Iacov îi încredințase lui Rahel anumite semne de recunoaștere, tocmai pentru a împiedica o eventuală înșelăciune din partea lui Lavan. Însă atunci când Rahel a înțeles că tatăl ei intenționa s-o aducă pe Lea în locul ei, ea s-a temut că sora ei va fi umilită dacă ar fi fost descoperită. Din acest motiv – ne spune Talmudul – Rahel a ales să-i dezvăluie Leei acele semne, chiar dacă acest gest însemna să renunțe, cel puțin temporar, la propria fericire alături de Iacov.

Desigur, prin această relatare, Talmudul evidențiază discreția și modestia lui Rahel. Putem vedea însă în gestul ei și o dovadă extraordinară de generozitate: într-un moment în care ar fi fost firesc să se gândească la propriul viitor sau chiar la propria suferință departe de bărbatul pe care îl iubea, Rahel a pus demnitatea surorii ei mai presus de propriul interes.

Această interpretare – chiar dacă poate nu explicită în comentariul lui Sforno, dar cu siguranță posibilă odată ce citim acel pasaj din Talmud – ne invită să reflectăm asupra felului în care îi privim și îi apreciem pe cei din jurul nostru. Trăim într-o lume preocupată de aparențe, de frumusețe fizică, de succes, de faimă și de imaginea publică. Suntem adesea impresionați de ceea ce se vede imediat, de ceea ce șochează sau determină ”cele cinci minute de glorie”,  fără să acordăm suficientă atenție caracterului, integrității sau bunătății unei persoane. Și, uneori, tocmai această grabă și superficialitate cu care ne formăm impresiile ne împiedică să descoperim adevărata valoare a celor ce ne sunt aproape.

Fără îndoială, frumusețea poate trezi atracția, dar ea nu este capabilă să susțină singură o relație profundă. Pentru asta este nevoie de ceva mai durabil: de respect, de admirație, de încredere și de capacitatea de a recunoaște valoarea celuilalt, dincolo de aparențe.

În Pirkei Avot 5:16, înțelepții ne amintesc că ”iubirea care depinde de un anumit lucru dispare odată cu acel lucru, în timp ce iubirea care nu depinde de nimic poate dăinui”. Este un principiu care completează frumos și elegant observația lui Sforno: dacă iubim o persoană exclusiv pentru frumusețea sa, pentru statutul pe care îl are sau pentru avantajele pe care ni le oferă – ce se va întâmpla atunci când toate acestea vor trece? Ce rămâne din iubirea noastră dincolo de acel sentiment (sau poate obsesie?) izvorât din superficialitate sau utilitarianism? Iubirea adevărată, cea întemeiată pe respectul și aprecierea persoanei în sine are rădăcini mult mai adânci și supraviețuiește testului timpului și greutăților pe care viața ni le pune dinainte.

După cum vedem, iubirea poate avea efecte aparent contradictorii. În pericopa Toldot, iubirea lui Ițhak pentru Esav îl poate împiedica să vadă limpede greșelile fiului său. În pericopa Vaiețe, iubirea lui Iacov pentru Rahel ne oferă imaginea unei relații în care atenția se îndreaptă dincolo de frumusețea exterioară, către calitățile interioare ale persoanei iubite.

Și poate că aceasta este lecția care unește cele două pericope, anume că adevărata iubire nu presupune să închidem ochii în fața realității, ci să învățăm să o privim mai profund. Să recunoaștem atât calitățile, cât și defectele celor pe care îi iubim, fără ca unele să le mascheze pe celelalte. Da, iubirea poate fi uneori oarbă. Dar, atunci când ea este însoțită de respect, discernământ, responsabilitate și prețuire autentică, ea ne ajută să vedem ceea ce ochii singuri nu pot descoperi.

Șabat Șalom!

Share This