Săptămâna aceasta, o scurtă incursiune în modul în care Tora are grijă atentă uneori de sentimentele și dorințele oamenilor…

Conform opiniei mai multor comentatori, ultimul verset din pericopa Naso nu ar trebui să existe! De fapt, ar trebui să existe ca verset, dar nu ar trebui să facă parte din pericopa Naso, ci mai curând din pericopa Vaikra (debutul Cărții Leviticului), atunci când Moșe este chemat de către Dumnezeu în Cortul Întâlnirii din Tabernacol. Dar iată versetul pe care Tora ni-l plasează totuși în Cartea Numeri:

ובבא משה אל אהל מועד לדבר אתו וישמע את הקול מדבר אליו מעל הכפרת אשר על ארן העדת מבין שני הכרבים וידבר אליו — Când Moșe a ajuns în Cortul Întâlnirii pentru a vorbi cu el, a auzit vocea comunicând cu el de deasupra Capacului care era pe Chivotul Legământului, dintre cei doi heruvim, și a vorbit cu el. — Numeri 7:89

Înainte de acest verset, Tora ne vorbește pe larg despre inaugurarea Altarului. După el, în debutul pericopei Behaalotha, aflăm despre aprinderea Menorei.

Versetul de final al pericopei noastre pare însă să relateze despre un subiect complet diferit: modul de conversație dintre Moșe și Dumnezeu: când Moșe intra în Cortul Întâlnirii, vocea lui Dumnezeu se făcea auzită dintr-un loc aparte aflat între cei doi heruvim.

Însă nicăieri în acest verset sau în cele care îl înconjoară nu este vorba de vreun dialog propriu-zis între Dumnezeu și Moșe. Nicăieri nu aflăm în ce a constat acest dialog.

De altfel, strict în contextul dat, sintagma ebraică ובבא משה אל אהל מועד לדבר אתו (”Uvevo Moșe el Ohel Moed ledaber oto”) este dificil de tradus. La cine exact se referă cuvintele לדבר אתו (”ledaber oto”) — ”pentru a vorbi cu el”? A venit oare Moșe să discute cu Cortul Întâlnirii? Cu Altarul menționat în versetele precedente (Numeri 7:84-88)? Cu siguranță Numele lui Dumnezeu nu apare nicăieri în acest verset, așa că, aparent, dialogul urma a fi purtat cu altcineva sau altceva… Ce se întâmplă oare?

În comentariul său asupra acestui verset, Rași are o tentativă parțială și oarecum indirectă de răspuns.

וידבר אליו (”și a vorbit cu el”) — Acest fragment este menționat pentru a-l exclude pe Aaron din această comunicație. — Rași, comentariu pe Numeri 7:89

Citând Midrașul (Sifrei 58), Rași explică faptul că între Dumnezeu și Moșe, în Cortul Întâlnirii, avea loc în mod curent o comunicație directă și intimă. Doar Moșe și nimeni altcineva purta acestă conversație. Chiar și în momentele în care Aaron este chemat în Cortul Întâlnirii — precizează Midrașul — doar Moșe era capabil să audă vocea divină vorbind de deasupra heruvimilor.

De altfel, explicația prezentată de Rași aici este similară cu cea pe care acesta o are pe marginea versetului de debut al pericopei Vaikra, în Leviticul 1:1. În acel context, Tora ne precizează că Dumnezeu l-a chemat în mod direct și particular (doar) pe Moșe, conferindu-i astfel statutul de ”confident” al lui Dumnezeu.

De altfel, Rași punctează chiar că acest episod al adresării directe exclusiv către Moșe nu este un caz singular în Tora:

Rabi Iehuda ben Beteira a spus: ”De treisprezece ori în Tora, Dumnezeu a vorbit (וידבר) cu Moșe și cu Aaron împreună și de alte treisprezece ori Dumnezeu a vorbit doar cu Moșe în detrimentul lui Aaron. Iar acest verset este primul din Tora aflat în cea de-a doua categorie.” — Rași, comentariu pe Leviticul 1:1

Ce se întâmplă aici de fapt?

Ei bine, între versetul de debut al Leviticului și versetul de final al pericopei Naso există o legătură foarte bine ascunsă, însă foarte puternică. ”Cheia” stă de fapt în două cuvinte ebraice din aceeași familie semantică: ויקרא (vaikra), însemnând ”și a chemat” și ויקר (vaikar), însemnând ”și s-a întâmplat”.

În primul verset al Cărții Leviticului, aceste două cuvinte ne oferă o lecție despre modestie și puterea ei de a crea relații. Leviticul 1:1 începe cu cuvintele ויקרא אל משה (”Vaikra el Moșe”) — ”[Dumnezeu] l-a chemat pe Moșe”. Midrașul explică însă faptul că, în uimitoarea și neegalata sa modestie, Moșe a încercat să treacă această chemare divină sub tăcere. Privind atent la textul Torei în original, putem observa de altfel că versetul respectiv este ortografiat cu o literă א (”alef”) mai mică în cuvântul ויקרא (”Vaikra”), ca și cum Moșe ar fi încercat să spună lumii: ”s-a întâmplat doar (ויקר) că eu am fost chemat, nu am avut vreun merit deosebit, nu a existat vreun motiv special pentru care Dumnezeu m-a ales pe mine și nu pe altul.”

Iar respectiva încercare a lui Moșe de a-și minimiza rolul și meritul nu este singura din Tora… După cum am precizat deja, versetul de final al pericopei Naso, cel care vorbește despre dialogul direct al lui Moșe cu Dumnezeu este ”ascuns” la finalul unui capitol, ”strecurat” între două subiecte care atrag atenția mult mai mult. Ca și cum Moșe ar fi încercat să-l ”facă pierdut”, să nu-l amintească prea mult…

De asemenea, printr-o exprimare ambiguă din pericopa Naso, Tora îi respectă parțial dorința lui Moșe de a-și minimiza meritele și realizările. La prima vedere, pare că Moșe a venit în Cortul Întâlnirii în versetul nostru לדבר אתו, ”pentru a vorbi cu el”, cu Cortul adică sau poate cu Altarul. Sensul sugerat aici ar fi acela a unei eventuale rugăciuni, a unei meditații într-un loc marcat de prezența lui Dumnezeu. În niciun caz însă, Moșe nu ar dori ca traducerea să fie ”pentru a vorbi cu El” (ortografiat cu majusculă), adică a vorbi direct și nemijlocit cu Dumnezeu, într-o conversație așa cum nimeni altcineva înainte și după în istoria umanității nu a mai fost capabil să poarte.

Idem, deși mesajul divin îi era în mod evident adresat direct lui Moșe, Tora ne spune doar că ”el a auzit vocea”. Nu ni se precizează a cui voce era (deși în mod evident era a lui Dumnezeu), din aceleași motive de respect pentru modestia lui Moșe.

Și exemplele pot, probabil, continua…

Conform Torei, Moșe a fost cel mai modest om din lume (Numeri 12:3): ”Moșe era un om modest, mai modest decât oricine altcineva de pe fața pământului.” Chiar și alegerea sa de către Dumnezeu, Moșe a încercat să o prezinte celor din jur ca pe o întâmplare, ca pe o simplă coincidență. Iar Tora a dat curs în parte acestei dorințe.

Poate modestia a fost doar o chestiune de personalitate. Poate a existat pentru a motiva și pe alții să se ridice spiritual, sugerându-le că el, Moșe, nu este ”atât de special”. Poate pentru a descuraja cultul personalității, pe care, de altfel, evreii nu l-au avut niciodată ca valoare culturală sau tradițională. Poate pentru a demonstra că orice om este capabil de comunicare directă cu Dumnezeu. Poate pentru a nu-și umili fratele, pe Aaron, exclus totuși în treisprezece ipostaze din conversația cu Dumnezeu. Motivul exact nu este cunoscut și poate nici nu există doar un singur motiv…

Ceea ce este însă important este că Dumnezeu ascultă vocea oamenilor și le satisface uneori dorințele, atunci când ele sunt rezonabile și au un scop nobil. Așa cum a făcut-o și cu Moșe, menajându-i sentimentele și respectându-i modestia.

Să reținem așadar mesajul și să procedăm în consecință…

Șabat Șalom!

Share This