Una dintre cele mai stranii imagini din pericopa acestei săptămâni este cea menționată de Tora în descrierea Chivotului Legământului:

Să faci doi heruvimi din aur – bătuți cu ciocanul să îi faci – la cele două capete ale capacului. Să faci un heruvim la un capăt și un heruvim la [celălalt] capăt, ca parte din capac să faci heruvimii, la cele două capete ale sale. Heruvimii să fie cu aripile întinse în sus, acoperind capacul cu aripile lor și [cu] fețele întoarse unul către celălalt; către capac să fie fețele heruvimilor. — Exodul 25:18-20

În mod normal, atunci când introduc în textul românesc cuvinte ebraice în transliterare, le marchez prin aldine (italics). În acest caz însă, am ales să redau respectivele cuvinte fără aldine, pentru că Dicționarul Limbii Române include cuvântul ”heruvim”, deși precizează că el este de fapt un cuvânt ebraic. Definițiile pe care le oferă însă pe marginea lui sunt relativ problematice:

heruvim m. 1. îngerul care vine după Arhanghelul, în ierarhia cerească: heruvimii și serafimii; 2. figuri simbolice de animale înaripate, în templul din Ierusalim; 3. copilaș fraged și grăsuliu; 4. în pictură, cap de copil înaripat. [Gr. mod.]. — DEX Online

Desigur, definiția pe care o asociem cel mai bine cu versetul din Exodul ar fi probabil definiția 2, aceea de ”figuri simbolice de animale înaripate”, însă heruvimii din Tabernacol este posibil să fi avut un alt aspect. Tot ce știm despre ei din textul biblic este că aveau fețe și aripi. Dacă ar fi însă să ne punem problema cum arătau exact acele creaturi și ce erau ele, începem să întâmpinăm dificultăți:

  • Opinia majoritară a rabinilor, menționată atât în Talmud (Haghiga 13b, Suca 5b) cât și în Midraș, sugerează că era vorba de creaturi cu cap de copil și aripi.
  • Există și comentatori (ex: Radak și Ralbag) care citează surse din Midraș Hagadol conform cărora creaturile ar fi avut fețe de adult și aripi.
  • Rașbam și Hizkuni propun ideea că respectivele creaturi erau de fapt păsări.
  • Rabinul Avraham ben Maimonide sugerează că ar fi păsări cu cap uman, un hibrid așadar între Rașbam și Radak.
  • Întâlnim de asemenea și sugestia că ar fi boi înaripați, grifoni sau creaturi asemănătoare Sfinxului egiptean.
  • Rabinul Iosef Behor Șor sugerează că aceste creaturi sunt aceleași cu cele din viziunea caleștii cerești văzută de profetul Ezekiel.
  • Rabinul Haim Paltiel sugerează că respectivele statuete erau o reprezentare simbolică a două dintre atributele divine: atributul milei și atributul justiției.
  • Baal HaTurim își imaginează creaturile aidoma a doi parteneri de studiu (havruta) într-un Beit Midraș.
  • Dr. Raanan Eichler de la Universitatea Bar Ilan notează că făpturi înaripate de acest tip erau și în alte culturi asociate adesea cu regalitatea și divinitatea, susținând pe aripile lor tronul regilor sau conferind ocupantului acestuia capacitatea de a zbura.
  • Iar Ibn Ezra — probabil pornind de la faptul că în Geneza 3:24 există o relativ obscură menționare a heruvimilor ca păzitori ai drumului spre Grădina Edenului — propune ideea că aceste creaturi ar fi fost ”ceva cu formă înfricoșătoare”, fără a oferi însă alte detalii.

Putem vedea așadar că din multitudinea de opinii și interpretări, tradiția iudaică nu ne oferă o imagine clară a acestor creaturi care, sculptate în aur, împodobeau capacul Chivotului în care erau păstrate Cele Zece Porunci.

Care ar fi însă rolul acestor imagini în Tabernacol? (Desigur, întrebarea este și mai importantă ținând seama de faptul că în iudaism orice imagine cioplită este interzisă, în special când ea are potențialul de a fi venerată.)

Deși nu am în niciun caz cum să fiu sigur de asta și probabil ceea ce urmează este o speculație, personal cred că heruvimii din Tabernacol aveau rolul de a marca respectivul spațiu ca fiind unul celest și nu terestru.

Deși fusese construit de către oameni, pe pământ, Tabernacolul simboliza Prezența Divină în mijlocul lui Israel. În aceste condiții și pentru o societate extrem de familiară cu zeitățile cioplite ale Egiptului, clarificarea granițelor dintre divin și terestru era un obiectiv deosebit de important. Tabernacolul nu era un simplu loc zidit de oameni în care sălășluia Dumnezeu, așa cum erau considerate adesea templele idolatre. El era mai degrabă un loc a cărui construcție fusese poruncită de Dumnezeu pentru ca, inspirați de ea, oamenii să construiască în inima lor un ”loc” metaforic pentru Dumnezeu. Tabernacolul era o imagine a ceea ce oamenii puteau avea dacă ascultau de poruncile lui Dumnezeu: o apropiere a Divinului care nu fusese oferită sau accesibilă oamenilor niciodată și nicicând.

Și probabil tocmai de aceea locul cel mai sfânt din Tabernacol, în care numai Marele Preot avea voie să intre o singură zi pe an, trebuia să mențină o imagine incontestabilă de celest. Imaginea heruvimilor ca păzitori ai drumului către Grădina Edenului și viziunea lui Ezekiel în care era descrisă caleașca sfântă făcea ca respectivele creaturi înaripate să inspire teamă și măreție. În plus, termenul ebraic utilizat (”heruv”), având aceeași sonoritate cu acadianul karibu, însemnând ”făptură binecuvântată”, întărea imaginea angelică, celestă. Aripile — unul din cele două singure detalii menționate explicit în Tora — sugerau și ele o altă sferă decât cea terestră: o sferă a zborului, total și absolut imposibil pentru oamenii acelor vremuri. Iar aluzia la regalitate (explicația dr. Eichler) contribuia și ea la definirea respectivei zone ca una din ”tărâmul lui Dumnezeu”.

Desigur, întrebările pe marginea acestui detaliu de construcție a Tabernacolului rămân. Este și normal, în contextul lipsei detaliilor în textul biblic și al multitudinii sugestiilor oferite de comentatori și surse rabinice. Ceea ce sper doar este ca acest articol să vă suscite interesul și să vă inspire să căutați și voi posibile explicații pe marginea prezenței heruvimilor. Iar dacă găsiți sau cunoașteți alte explicații, aș fi încântat dacă le-ați putea indica printr-un scurt comentariu în subsolul acestui articol, pe site.

Șabat Șalom!

Share This