Într-un comentariu pe marginea pericopei Șemot din urmă cu aproximativ opt ani, vă aduceam în prim-plan două personaje care, deși menționate foarte sumar în textul biblic, reprezintă niște eroine în toată puterea cuvântului. Este vorba desigur despre cele două moașe ale evreilor, Șifra și Pua, identificate de către Midraș ca fiind Ioheved, mama lui Moșe, și Miriam, sora lui. Despre ele, Tora ne oferă doar șase versete:

Regele Egiptului a vorbit moașelor evreilor — ale căror nume erau, pentru prima Șifra și pentru a doua Pua — și le-a spus: ”Când ajutați la naștere pe femeile evreice și le vedeți gata să nască: dacă este un băiat, să îl ucideți, iar dacă este o fată, să o lăsați în viață.” Însă moașele s-au temut de Dumnezeu și nu au făcut cum le-a spus regele Egiptului și au făcut ca băieții să trăiască. Regele Egiptului le-a chemat pe moașe și le-a spus: ”De ce ați făcut lucrul acesta și ați lăsat băieții în viață? Iar moașele i-au spus lui Faraon: ”Pentru că femeile evreice nu sunt la fel ca femeile egiptene, ele sunt experte: înainte ca moașa să ajungă la ele, ele au și născut deja.” Dumnezeu le-a răsplătit pe moașe — iar poporul s-a înmulțit și a devenit foarte puternic. Și pentru că moașele s-au temut de Dumnezeu, Acesta le-a făcut case. (Exodul 1:15-20)

Într-un excelent comentariu redactat chiar în această săptămână, fostul Șef-Rabin al Marii Britanii, rabinul lord Jonathan Sacks vorbește despre noțiunea de ”civil disobedience” (nesupunere civilă) și despre faptul că orice om care protestează în fața tiraniei și nu acceptă ordine criminale este de fapt un adevărat erou. (Apropo, vă recomand cu multă căldură acest comentariu în întregimea sa…)

Însă pericopa din această săptămână mai conține o eroină la fel de sumar prezentată, dar nu mai puțin importantă pentru evenimentele care urmează să se desfășoare în Cartea Exodului. Numele ei — nici măcar menționat explicit în paginile biblice — este Bitia, fiica faraonului Egiptului.

În pericopa noastră, tot șase simple versete (ca și în cazul moașelor) ne oferă o poveste plină de dramatism și, totodată, de semnificații:

Fiica Faraonului a mers să se îmbăieze pe Râu, iar slujnicele ei au mers pe malul Râului. Ea a văzut un coș de nuiele și și-a trimis slujnica (ותשלח את אמתה) și l-a luat. L-a deschis și l-a văzut pe el, copilul, și iată! tânărul plângea; ei i s-a făcut milă de el și a spus: ”Acesta este unul din băieții evrei.” Sora lui i-a spus fiicei Faraonului: ”Să merg să caut pentru tine o doică dintre femeile evreice, care să alăpteze băiatul pentru tine?” Și fiica Faraonului a spus: ”Mergi!” Fata a mers și a adus-o pe mama copilului. Fiica Faraonului i-a spus: ”Ia băiatul acesta și alăptează-l pentru mine și eu te voi plăti.” Așa că femeia a luat băiatul și l-a alăptat. Băiatul a crescut și ea l-a adus la fiica Faraonului și el i-a fost ca și fiu. Ea i-a pus numele Moșe (משה), căci a spus: ”כי מן המים משיתהו – Căci l-am scos din apă.” (Exodul 2:5-10)

În primul rând, probabil că ați remarcat că am inclus în citatul anterior câteva fragmente în limba ebraică. Nu întâmplător… În Midraș (Șemot Raba 1:21) și în Talmud (Tratatul Sota 12b), rabinii explică primul din aceste fragmente în două posibile feluri: אמתה – amata (accent pe ultima silabă) poate însemna în limba ebraică ”slujnica sa” dar și ”brațul său”, deoarece o unitate de lungime clasică a acelor vremuri se numea chiar ama și era egală cu lungimea unui braț sau cot. Conform aceste ultime interpretări, Bitia nu și-a trimis slujnica, ci a întins mâna către apă pentru a prinde coșul de nuiele și, printr-o minune, brațul ei s-a lungit mai mulți coți până în mijlocul râului. O minune înfăptuită de Dumnezeu pentru Moșe, în meritul inițiativei lui Bitia.

Un alt amănunt extraordinar despre Bitia este acela al însuși numelui ei: Bitia. După cum am spus, acest nume nu este explicit menționat în paginile Torei, însă îl regăsim, alături de alte câteva sumare detalii biografice, în Cronici I 4:18:

Iar nevasta sa evreică a născut pe Iered tatăl lui Ghedor, pe Heber tatăl lui Soco, pe Iekutiel tatăl lui Zanoah — și aceștia sunt fiii Bitiei, fiica faraonului, cu care s-a însurat Mered.

Conform interpretărilor comentatorilor, numele Bitiei are două sensuri… Unul este cel provenit din originea sa egipteană: faraonul Egipului, cel care pretindea tuturor supușilor să îl considere un ”dumnezeu”, și-a numit propria fiică astfel încât să întărească acestă idee: în ebraică, Bitia înseamnă ”Fiica lui Dumnezeu”. Iar dacă fiica lui era Fiica lui Dumnezeu, atunci faraonul era — sau mai precis, pretindea că era — Dumnezeu, desigur.

Al doilea sens este cel provenit exact din episodul biblic prezentat anterior, acela al salvării lui Moșe din apele Nilului. Emulându-l pe Dumnezeu în mila Sa și adoptându-l pe Moșe (Moses în limba egipteană poate însemna chiar ”fiu”) fiica faraonului și-a câștigat ea însăși numele de ”Fiică a lui Dumnezeu”.

Însă amănuntele interesante nu se opresc aici…

În Midraș (Șemot Raba 18:3), fiica faraonului este prezentată ca mergând la Nil nu pentru a se îmbăia, ci pentru a se purifica de idolatrie. Mai mult, rabinii oferă explicația că ea s-ar fi și convertit la iudaism cu această ocazie, iar fragmentul prezentat anterior din Cronici susține această ipoteză: ca evreică, Bitia devine soția lui Mered, pe care Midraș-ul îl identifică cu nimeni altul decât Caleb ben Iefune, unul dintre cei doisprezece cercetași (spioni) trimiși de Moșe în Țara Canaanului (a se vedea Exodul 13:1-33).

Ca fapt divers însă strâns legat de rolul Bitiei, soțul ei, Mered, poartă el însuși un nume straniu. În ebraică, Mered înseamnă ”rebeliune” sau ”revoltă”, iar Caleb ben Iefune a fost într-adevăr unul dintre cei doi spioni care s-au revoltat împotriva raportului negativ oferit de majoritate, după incursiunea în Țara Canaanului. (Celălalt spion ”rebel” a fost Iehoșua ben Nun.)

”Fie ca un rebel să se căsătorească cu un alt rebel!” — comentează Midrașul (Vaikra Raba 1:3) pe marginea căsătoriei dintre Bitia și Caleb. Însă ”rebeliunea” în acest caz este una cu o conotație total pozitivă: împotriva tiraniei, despotismului și cruzimii, respectiv lipsei de credință și apatiei.

Talmudul oferă însă și mai multe detalii despre caracterul Bitiei… Pe marginea episodului salvării lui Moșe din apele Nilului, rabinii remarcă faptul că prima replică a Bitiei este aceea de a realiza că ”acesta este unul din băieții evrei”. În contrast cu dorința mamei lui Moșe de a-i proteja identitatea, această replică nu poate aparent, în contextul dat, duce decât la un dezastru: un copil evreu, recunoscut ca atare de către însăși fiica celui care i-a poruncit moartea. Ce poate fi mai rău?

Mai mult, conform Talmudului, slujnicele Bitiei încearcă să o împiedice de la a-l salva pe Moșe… ”Ceea ce se întâmplă de obicei este ca dacă un rege dă o poruncă, chiar dacă nimeni altcineva nu o respectă, cel puțin copiii lui ar trebui să o respecte; și totuși, tu încalci porunca tatălui tău!”, îi spun slujnicele Bitiei. Un argument simplu și pe deplin logic: după toate canoanele, Bitia ar trebui să își demonstreze respectul față de tatăl ei și să îi respecte porunca de a îl ucide pe Moșe.

Și totuși, simțul moral și uman al Bitiei primează! Bitia îl salvează pe Moșe și, făcând acest lucru, contribuie marcant și decisiv la salvarea evreilor din Egipt, la triumful monoteismului asupra idolatriei, la evoluția ulterioară a poporului evreu și, prin extensie, la istoria ulterioară a întregii omeniri.

În paginile pericopei Șemot și în cele ale Talmudului, Bitia este rebelul pozitiv par excellence, tocmai pentru că — deși crescută într-un mediu idolatru și deși menită să acceadă pe tronul unuia din cele mai imorale regate ale vremii, regatul Egiptului — ea știe când, cum și cu câtă tărie de caracter să spună NU răului.

Într-un fel, dacă privim atent, convertirea la iudaism a Bitiei menționată de Midraș și întărită de Cronici este în perfectă rezonanță cu sufletul și spiritul evreiesc pe care ea le posedă. În actul său de a nu ucide ci de a proteja un suflet inocent și oropsit (acela al copilului Moșe), Bitia îl emulează în fapt pe primul evreu, Avraham, în dialogul său cu Dumnezeu pentru salvarea Sodomei. Ea emulează de asemenea rebeliunea lui Avraham împotriva idolilor tatălui său Terah (episod de asemenea menționat în Midraș). Emulează și pe viitorul ei soț, Caleb, în rebeliunea sa împotriva unei majorități descurajate și lipsită de motivație și credință. Și, totodată, ea îl emulează și pe Moșe, cel care — de data aceasta adult fiind — Îi dă un ”ultimatum” chiar lui Dumnezeu Însuși pentru a salva poporul evreu: ”Șterge-le acum păcatul; iar dacă nu, atunci șterge-mă din Cartea Ta pe care ai scris-o!” (Exodul 32:32)

De altfel, pentru aparent simplul dar, în fapt, extrem de complexul gest din pericopa acestei săptămâni, Midrașul punctează că Dumnezeu Însuși și nu altcineva este Cel care îi alege numele pentru Bitia: ”Moșe nu a fost fiul tău și totuși l-ai numit fiu. Așa și tu, deși nu ești fiica Mea, Eu te voi numi Bitia — Fiica lui Dumnezeu.” (Vaikra Raba 1:3)

Aceasta este Bitia, o eroină printr-un simplu gest de moralitate, umanitate și curaj…

În lumea de astăzi, când ne gândim la eroi, suntem tentați să vedem cu ochii minții personaje de prin filme, cu puteri supranaturale, perfecți și curajoși. Uităm adesea că puterea, perfecțiunea și curajul își au de multe ori sălașul în oameni obișnuiți care — puși să aleagă între ce e simplu și ce e corect — fac întotdeauna alegerea cea mai dificilă. Adevărata marcă a unui erou este tăria de a fii rebel când cauza este dreaptă, de a striga chiar și de unul singur atunci când mulțimea tace și — poate chiar și mai important — de a face ceva atunci când toți cei din jur stau cu brațele încrucișate.

Șabat Șalom!

Share This