[Haftara Hukat: Judecători 11:1-33]
Dacă ar fi să fac un scurt sumar a ceea ce urmează să discut în comentariul din această săptămână, aș spune că acest eseu vine să completeze ideile enunțate în comentariul de săptămâna trecută, pe marginea Haftarei pericopei Korah. O idee care poate fi derivată din acel comentariu era aceea că – deși onoarea personală este foarte importantă – atunci când vine vorba despre salvarea onoarei altcuiva, nimeni nu ar trebui să ezite în a-și pune propria onoare pe planul secund. În fond, așa a făcut chiar Dumnezeu, ”păzind”, prin intervenția Sa ca martor, onoarea profetului Șmuel (Samuel 12:1-5).
De altfel, tradiția iudaică merge chiar mai departe cu acest principiu… În Învățăturile Părinților, Mișna ne oferă un aforism generic despre onoare și modul în care ar trebui să ne comportăm pentru a o păzi:
Ben Zoma spunea: Cine este onorat? Cel care îi onorează pe alții. – Pirkei Avot 4:1
Desigur, dacă onoarea altora este atât de importantă în tradiția iudaică încât propria noastră onoare pălește prin comparație, concluzia logică este că viața altora ar trebui să fie și mai importantă. Altfel spus, dacă avem de ales între onoarea noastră și viața altora, dilema nici nu ar trebui să existe: avem obligația să trecem peste propria onoare sau mândrie și să facem tot ce ne stă în putere pentru a salva viața cuiva.
În Haftara acestei săptămâni, găsim un astfel de exemplu, în care însă, din păcate, eroul principal eșuează lamentabil. Este vorba despre Ieftah ghiladitul, un om al cărui caracter ne este prezentat progresiv în textul biblic. Ieftah este mai întâi menționat ca ”fiu al unei concubine” (11:1). Apoi, gonit de către propria familie, el este un simplu hoinar însoțit de ”oameni fără treabă” (11:3). La cererea înțelepților poporului, este devine mai apoi un ”conducător și lider [al Israelului]” (11:11), ba chiar îl surprindem ”trimițând emisari regelui copiilor lui Amon” (11:12). Ieftah este descris totodată ca ”un om cu spiritul lui Dumnezeu asupra sa” (11:29) și ca un mare luptător care, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi înfrânge pe amoniți. (11:32-33)
Există însă în Haftara un scurt fragment care aproape că trece neobservat, mai ales pentru că deznodământul tragic la care el conduce nu este parte din textul Haftarei. Și totuși, acest fragment ne schimbă radical părerea despre Ieftah… Ne spune textul biblic:
Apoi Ieftah a făcut un jurământ lui Dumnezeu, spunând: ”Dacă Tu vei da într-adevăr în mâna mea pe copiii lui Amon, atunci ființa care îmi va ieși înainte prima, atunci când mă voi întoarce în pace acasă de la amoniți, o voi dedica Domnului și o voi aduce ca jertfă de ardere-de-tot.” – Judecători 1:30-31
În chiar următoarele două versete de după încheierea Haftarei, aflăm deznodământul poveștii:
Și Ieftah a venit la Mițpa la casa lui și, iată, fiica lui i-a ieșit înainte să-l întâmpine, cu tamburine și cu dans; ea era singurul lui copil, în afară de ea nu mai avea nici fiu, nici fiică. Și atunci când a văzut-o, el și-a rupt hainele și a spus: ”Fiica mea, tare m-ai îndurerat și ai devenit o sursă de tristețe pentru mine. Căci am deschis gura înaintea lui Dumnezeu și nu mai pot retracta.” – Judecători 1:34-35
Putem, desigur, înțelege și empatiza cu durerea lui Ieftah… Un jurământ făcut în grabă, probabil în speranța că prima ființă care îi va ieși în cale urma să fie un ied sau un miel, pe care le putea aduce ca ofrandă lui Dumnezeu, se transformă acum în sursă de jale și tristețe. Conform jurământului, Ieftah trebuie acum să-și sacrifice propria fiică.
De fapt, comentatorii dispută soarta exactă a fiicei lui Ieftah. Unii (ex: Ramban, Rași, Midrașul) susțin că fata a fost într-adevăr sacrificată ca ardere-de-tot. Alții (ex: Ralbag, Radak, Ibn Ezra) susțin că fata a rămas în viață, dar n-a mai avut voie să se căsătorească și să aibă copii. În sprijinul ambelor opinii, comentatorii citează episodul sacrificării lui Ițhak de către Avraham pe Muntele Moria (a se vedea Geneza cap. 22). Primii explică faptul că Ieftah a înțeles greșit sau poate nici n-a cunoscut prea bine acel episod și directa respingere de către Dumnezeu a sacrificiilor umane. Cei din urmă, propun ideea că Ieftah a înțeles că fata sa nu trebuia să moară, însă a decis să o păstreze nemăritată, gândind că astfel ea va rămâne ”dedicată” doar lui Dumnezeu.
În oricare din aceste scenarii însă, durerea lui Ieftah există și este mare, deoarece faptul că singurul său copil nu va produce urmași (fie pentru că fata moare, fie pentru că rămâne necăsătorită) înseamnă că linia sa genealogică urmează să se încheie definitiv după moartea lui.
Însă problema principală este alta! Întrebarea pe care o adresează comentatorii și o elucidează Midrașul (Kohelet Raba 10:15 și Bereșit Raba 60:3) este următoarea: De ce Ieftah nu a mers la Marele Preot al vremii (Pinhas) să își anuleze jurământul?
În fond, toate condițiile pentru o astfel de anulare erau îndeplinite, mai ales că jurământul fusese formulat ambiguu din start. În traducere, cuvântul ”ființă”, menționat de Ieftah are în mod evident două semnificații posibile: un animal (pe care Ieftah l-ar fi putut oferi ca jertfă) sau un om (care nu putea deveni ardere-de-tot pentru că Dumnezeu respinsese în mod explicit sacrificiile umane). În textul original, în ebraică, ambiguitatea este și mai evidentă: termenii folosiți acolo sunt היוצא אשר יצא מדלתי ביתי לקראתי – ”haioțe așer iața midaltei beiti likrati” – ”cel care va ieși din ușile casei mele în întâmpinarea mea”. Nu este clar dacă vorbim aici despre ființa care urma să iasă prima din casă. Nu se specifică nici dacă era vorba despre o femeie, un bărbat sau un animal. Nu se precizează nici ce ar trebui să se întâmple în situația în care respectiva ființă nu putea fi oferită ca ofrandă, de exemplu pentru că ea era un animal necurat sau care fusese deja pus la jug, sau – cum s-a întâmplat efectiv în poveste – o ființă umană. Și, desigur – având în vedere consecințele drastice și total neprevăzute ale jurământului – se poate avansa chiar ideea că el este nul din start, din simplul motiv că cel care l-a rostit nu a știut exact la ce se înhamă.
Și totuși, în ciuda tuturor acestor factori, jurământul nu a fost anulat niciodată! De ce nu a mers așadar Ieftah la Pinhas pentru a-și anula jurământul?
Ne spune Midrașul:
Ieftah și-a spus în sinea sa: ”Eu sunt conducătorul și liderul întregului Israel. De ce să mă înjosesc eu mergând la Pinhas?” Iar Pinhas și-a spus în sinea sa: ”Eu sunt Marele Preot, fiul Marelui Preot, de ce să merg eu la necioplitul acela?” Din cauza aroganței acestor doi conducători, o fată și-a pierdut viața. Și ambii conducători sunt responsabili pentru această pierdere! Iar în timp, ambii au fost pedepsiți.– Midraș Tanhuma
Fără menajamente, Midrașul îi consideră egal răspunzători și vinovați și pe Ieftah, și pe Pinhas: ambii și-au pus propria onoare mai presus de viața altcuiva! Și pe ambii – concluzionează Midrașul – Dumnezeu i-a pedepsit pentru aroganța lor. Conform tradiției, Pinhas a pierdut legătura cu spiritul divin care sălășluia asupra sa în calitatea lui de Kohen Gadol (Mare Preot). Iar Ieftah s-a îmbolnăvit și și-a pierdut în timp mâinile și picioarele, care au fost îngropate în mai multe locații, de unde și imaginea surprinsă de versetul 12:7 din Judecători: וימת יפתח הגלעדי ויקבר בערי גלעד – ”Ieftah ghiladitul a murit și a fost îngropat în orașele (la plural!) din Ghilad”.
Iată, în concluzie, o întărire a ideii propuse de Haftara săptămânii trecute: anume că onoarea personală trebuie să treacă întotdeauna în plan secundar atunci când în joc este onoarea, siguranța sau viața unui semen de-al nostru. La fel cum Dumnezeu s-a preocupat de onoarea lui Șmuel (în Haftara Korah), tot așa și Ieftah ar fi trebuit să facă în Haftara din această săptămână. Pedeapsa pe care o primește – fie ea cea indicată de Midraș, fie chiar pedeapsa de a rămâne fără urmași, pe care o sugerează în mod direct textul biblic – este un avertisment dur și aspru pentru toți cei care cred că sunt mai importanți decât ceilalți.
Să luăm așadar aminte la ce încearcă Dumnezeu să ne spună și să Îi dăm ascultare…
Șabat Șalom!
Mulțumesc mult pentru răspuns.
Rabin Sorin Rosen, nu pun la indoiala cele scrise de dumneata mai sus, din potriva, multumesc frumos.
Daca imi este ingaduit, as dorii sa intreb daca nu cumva Iefta s-a pripit cand a rostit cuvantul — ” ….și o voi aduce ca jertfă de ardere-de-tot”— daca ar fii rostit in juruinta sa, doar ” o voi dedica Domnului” —nu era de ajuns?
Fie ca el s-a referit la o ” fiinta ” cu precadere la un animal curat pentru jertfa, totusi,nu era mai bine daca se oprea doar la a ”o dedica” Domnului aceea ”fiinta” si nu la ”o ucide”?
In cazul lui Avraam cu Isac, Domnul a purtat de grija si a fost gasit un berbece pentru jertfa, nu se putea intampla la fel si in cazul lui Iefta?
Geneza 22:13 Avraam a ridicat ochii, şi a văzut înapoia lui un berbec, încurcat cu coarnele într-un tufiş; şi Avraam s-a dus de a luat berbecul, şi l-a adus ca ardere de tot în locul fiului său.
Pentru ce a mai fost nevoie sa continue cu — ” ….și o voi aduce ca jertfă de ardere-de-tot”?
Din punct de vedere al legii date prin Moise, este gresit sa se aduca o astfel de ardere umana pe altar.
In Cartea Ieremia, Capitolul 19 scrie ,
1. Aşa a vorbit Domnul: „Du-te de cumpără de la un olar un vas de pământ, şi ia cu tine pe câţiva din bătrânii poporului şi din bătrânii preoţilor.
2. Du-te în valea Ben-Hinom, care este la intrarea porţii olăriei, şi acolo să vesteşti cuvintele pe care ţi le voi spune.
3. Să spui: ,Ascultaţi Cuvântul Domnului, împăraţi ai lui Iuda, şi locuitori ai Ierusalimului! Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: ,Iată, voi aduce peste locul acesta o nenorocire, care va face să ţiuie urechile oricui va auzi vorbindu-se de ea.
4. Pentru că M-au părăsit, au spurcat locul acesta, au adus în el tămâie altor dumnezei, pe care nu-i cunoşteau nici ei, nici părinţii lor, nici împăraţii lui Iuda, şi au umplut locul acesta cu sânge nevinovat.
5. Au zidit şi înălţimi lui Baal, ca să ardă pe copiii lor în foc ca arderi de tot lui Baal: lucru, pe care nici nu-l poruncisem, nici nu-l rânduisem, şi nici nu-Mi trecuse prin minte.”
Am inteles din comentariul dumneatale ca — În jurământul său, Ieftah promite că va aduce respectiva ființă ca olá (Jud. 11:31) Cuvântul ebraic înseamnă ”a înălța”, nu ”a jertfi” sau ”a ucide”.
Iar daca unii comentatori biblici sustin ca Iefta și-a sacrificat într-adevăr fata este acela că el a înțeles greșit legea mozaică…
Mai mult decat atat, inca de la inceputul juruintei sale, el pare ca pune la indoiala prin cuvintele —”Dacă Tu vei da într-adevăr în mâna mea pe copiii lui Amon”.
Ce reprezinta acest ”dacă”?
Este ceva conditionat, in cazul ca…, doar daca, numai daca….
Ma intreb si eu…
Ma las cu sinceritate invatata de Tora nu o invat eu pe Tora.
Multumesc frumos pentru rabdare.
Ieftah nu a amintit niciodată ideea de a ”ucide”. A spus doar că respectiva ființă va fi olá, adică va fi ”înălțată” pe altar. Faptul că a dorit mai apoi să o jertfească (dacă într-adevăr a dorit acest lucru – după cum am precizat, nu toți comentatorii sunt de acord cu acest aspect), era într-adevăr o greșeală, deoarece Dumnezeu respinge în mod explicit sacrificiile umane. Sintagma ”jertfă de ardere-de-tot” este traducerea clasică în limba română a cuvântului olá. Însă această traducere nu surprinde de fapt esența cuvântului ebraic, care are conotația de a înălța, de a eleva spiritual, și nu aceea de a ucide. Desigur însă, animalele care erau aduse ca olá erau într-adevăr jertfite și de aici a provenit, probabil, confuzia în mintea lui Ieftah.
Legat de acel ”dacă” pe care îl amintiți în final: există în iudaism (ca și în alte religii, probabil) noțiunea de jurământ condiționat. Altfel spus: dacă se întâmplă X, voi face Y. Asta a făcut și Ieftah.
Shalom!
Ieftah este descris totodată ca ”un om cu spiritul lui Dumnezeu asupra sa” (11:29), da, asa este descris. Insa , in momentul in care a facut acea juruinta, a fost spiritul sfant peste el ?
Multumesc foarte frumos.
Personal, eu nu văd nicio indicație că după ce a făcut jurământul statutul lui s-ar fi schimbat. Ideea principală este că faptul că Ieftah avea ”spiritul lui Dumnezeu asupra sa” nu înseamnă că nu era în continuare OM, cu o înțelegere limitată și pasibil de a greși. Jurământul lui a fost făcut fără vreo intenție malefică, cu siguranță că atunci când l-a făcut nici nu se gândea că el se putea referi la propria sa fiică…
În versetul 39 scrie ca Ieftah a împlinit cu ea juruința pe care o făcuse. Din acest verset, aș exclude faptul că fata a rămas în viață.
Am încercat să explic mai sus cum văd comentatorii biblici clasici acest moment… Ideea principală însă este că, în tradiția iudaică, versetele nu pot fi înțelese întotdeauna corect ad litteram sau scoase din context. Spre exemplu, nici versetele care vorbesc despre conceptul ”ochi pentru ochi” (Leviticul 24:19-21) nu sunt interpretate ad litteram în iudaism, deși ele par la prima vedere ”foarte clare”. Iudaismul a înțeles întotdeauna sintagma ”ochi pentru ochi” ca însemnând compensație financiară pentru valoarea unui ochi și nu obligația de a scoate ochiul agresorului.
În cazul cu Ieftah (ca și în cel cu sacrificarea lui Ițhak), aici mai intervine însă și o nuanță de traducere adesea trecută cu vederea. În jurământul său, Ieftah promite că va aduce respectiva ființă ca olá (Jud. 11:31) Cuvântul ebraic înseamnă ”a înălța”, nu ”a jertfi” sau ”a ucide”. Desigur, în cazul animalelor aduse ca ofrande, acestea sunt într-adevăr jertfite pe altar. În cazul oamenilor însă, doar statutul persoanei se schimbă, omul respectiv trebuind să-și dedice viața lui Dumnezeu. Singurul motiv pentru care unii comentatori susțin ca posibilitate faptul că Ieftah și-a sacrificat într-adevăr fata este acela că el a înțeles greșit legea mozaică…
Ben Zoma mai spunea(era de parere ca),, Cine e intelept– acela invata de la orice om”Pirkei Avot 4:1. Dar ,cind inveti de la un rabin,chiar inveti.Imi place comentariul dvs. explicatia ca nu ar fi fost sacrificata fata lui Iefta nu am auzit-o pina acum.Si bine ati spus,d-le Rabin,chestia asta cu onoarea la care tin mai toti oamenii ati grait bine.(am citit Pirkei Avot in intregime si m-am apucat iar sa-l citesc,si nu stiu daca am sa ma mai opresc.Talmudul e mult mai profund si e un „continent” intreg de studiat.dar din mare nefericire nu exista in lb romina doar in lb engleza si e costisitor,l-am gasit in U K aproape 2000 de pounds!! vreo 70 sau 72 de volume) Ar trebui sa mai scrieti si carti,dar pina atunci spor la munca !