[Haftara Hukat: Judecători 11:1-33]

Dacă ar fi să fac un scurt sumar a ceea ce urmează să discut în comentariul din această săptămână, aș spune că acest eseu vine să completeze ideile enunțate în comentariul de săptămâna trecută, pe marginea Haftarei pericopei Korah. O idee care poate fi derivată din acel comentariu era aceea că — deși onoarea personală este foarte importantă — atunci când vine vorba despre salvarea onoarei altcuiva, nimeni nu ar trebui să ezite în a-și pune propria onoare pe planul secund. În fond, așa a făcut chiar Dumnezeu, ”păzind”, prin intervenția Sa ca martor, onoarea profetului Șmuel (Samuel 12:1-5).

De altfel, tradiția iudaică merge chiar mai departe cu acest principiu… În Învățăturile Părinților, Mișna ne oferă un aforism generic despre onoare și modul în care ar trebui să ne comportăm pentru a o păzi:

Ben Zoma spunea: Cine este onorat? Cel care îi onorează pe alții. — Pirkei Avot 4:1

Desigur, dacă onoarea altora este atât de importantă în tradiția iudaică încât propria noastră onoare pălește prin comparație, concluzia logică este că viața altora ar trebui să fie și mai importantă. Altfel spus, dacă avem de ales între onoarea noastră și viața altora, dilema nici nu ar trebui să existe: avem obligația să trecem peste propria onoare sau mândrie și să facem tot ce ne stă în putere pentru a salva viața cuiva.

În Haftara acestei săptămâni, găsim un astfel de exemplu, în care însă, din păcate, eroul principal eșuează lamentabil. Este vorba despre Ieftah ghiladitul, un om al cărui caracter ne este prezentat progresiv în textul biblic. Ieftah este mai întâi menționat ca ”fiu al unei concubine” (11:1). Apoi, gonit de către propria familie, el este un simplu hoinar însoțit de ”oameni fără treabă” (11:3). La cererea înțelepților poporului, este devine mai apoi un ”conducător și lider [al Israelului]” (11:11), ba chiar îl surprindem ”trimițând emisari regelui copiilor lui Amon” (11:12). Ieftah este descris totodată ca ”un om cu spiritul lui Dumnezeu asupra sa” (11:29) și ca un mare luptător care, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi înfrânge pe amoniți. (11:32-33)

Există însă în Haftara un scurt fragment care aproape că trece neobservat, mai ales pentru că deznodământul tragic la care el conduce nu este parte din textul Haftarei. Și totuși, acest fragment ne schimbă radical părerea despre Ieftah… Ne spune textul biblic:

Apoi Ieftah a făcut un jurământ lui Dumnezeu, spunând: ”Dacă Tu vei da într-adevăr în mâna mea pe copiii lui Amon, atunci ființa care îmi va ieși înainte prima, atunci când mă voi întoarce în pace acasă de la amoniți, o voi dedica Domnului și o voi aduce ca jertfă de ardere-de-tot.” — Judecători 1:30-31

În chiar următoarele două versete de după încheierea Haftarei, aflăm deznodământul poveștii:

Și Ieftah a venit la Mițpa la casa lui și, iată, fiica lui i-a ieșit înainte să-l întâmpine, cu tamburine și cu dans; ea era singurul lui copil, în afară de ea nu mai avea nici fiu, nici fiică. Și atunci când a văzut-o, el și-a rupt hainele și a spus: ”Fiica mea, tare m-ai îndurerat și ai devenit o sursă de tristețe pentru mine. Căci am deschis gura înaintea lui Dumnezeu și nu mai pot retracta.” — Judecători 1:34-35

Putem, desigur, înțelege și empatiza cu durerea lui Ieftah… Un jurământ făcut în grabă, probabil în speranța că prima ființă care îi va ieși în cale urma să fie un ied sau un miel, pe care le putea aduce ca ofrandă lui Dumnezeu, se transformă acum în sursă de jale și tristețe. Conform jurământului, Ieftah trebuie acum să-și sacrifice propria fiică.

De fapt, comentatorii dispută soarta exactă a fiicei lui Ieftah. Unii (ex: Ramban, Rași, Midrașul) susțin că fata a fost într-adevăr sacrificată ca ardere-de-tot. Alții (ex: Ralbag, Radak, Ibn Ezra) susțin că fata a rămas în viață, dar n-a mai avut voie să se căsătorească și să aibă copii. În sprijinul ambelor opinii, comentatorii citează episodul sacrificării lui Ițhak de către Avraham pe Muntele Moria (a se vedea Geneza cap. 22). Primii explică faptul că Ieftah a înțeles greșit sau poate nici n-a cunoscut prea bine acel episod și directa respingere de către Dumnezeu a sacrificiilor umane. Cei din urmă, propun ideea că Ieftah a înțeles că fata sa nu trebuia să moară, însă a decis să o păstreze nemăritată, gândind că astfel ea va rămâne ”dedicată” doar lui Dumnezeu.

În oricare din aceste scenarii însă, durerea lui Ieftah există și este mare, deoarece faptul că singurul său copil nu va produce urmași (fie pentru că fata moare, fie pentru că rămâne necăsătorită) înseamnă că linia sa genealogică urmează să se încheie definitiv după moartea lui.

Însă problema principală este alta! Întrebarea pe care o adresează comentatorii și o elucidează Midrașul (Kohelet Raba 10:15 și Bereșit Raba 60:3) este următoarea: De ce Ieftah nu a mers la Marele Preot al vremii (Pinhas) să își anuleze jurământul?

În fond, toate condițiile pentru o astfel de anulare erau îndeplinite, mai ales că jurământul fusese formulat ambiguu din start. În traducere, cuvântul ”ființă”, menționat de Ieftah are în mod evident două semnificații posibile: un animal (pe care Ieftah l-ar fi putut oferi ca jertfă) sau un om (care nu putea deveni ardere-de-tot pentru că Dumnezeu respinsese în mod explicit sacrificiile umane). În textul original, în ebraică, ambiguitatea este și mai evidentă: termenii folosiți acolo sunt היוצא אשר יצא מדלתי ביתי לקראתי — ”haioțe așer iața midaltei beiti likrati” — ”cel care va ieși din ușile casei mele în întâmpinarea mea”. Nu este clar dacă vorbim aici despre ființa care urma să iasă prima din casă. Nu se specifică nici dacă era vorba despre o femeie, un bărbat sau un animal. Nu se precizează nici ce ar trebui să se întâmple în situația în care respectiva ființă nu putea fi oferită ca ofrandă, de exemplu pentru că ea era un animal necurat sau care fusese deja pus la jug, sau — cum s-a întâmplat efectiv în poveste — o ființă umană. Și, desigur — având în vedere consecințele drastice și total neprevăzute ale jurământului — se poate avansa chiar ideea că el este nul din start, din simplul motiv că cel care l-a rostit nu a știut exact la ce se înhamă.

Și totuși, în ciuda tuturor acestor factori, jurământul nu a fost anulat niciodată! De ce nu a mers așadar Ieftah la Pinhas pentru a-și anula jurământul?

Ne spune Midrașul:

Ieftah și-a spus în sinea sa: ”Eu sunt conducătorul și liderul întregului Israel. De ce să mă înjosesc eu mergând la Pinhas?” Iar Pinhas și-a spus în sinea sa: ”Eu sunt Marele Preot, fiul Marelui Preot, de ce să merg eu la necioplitul acela?” Din cauza aroganței acestor doi conducători, o fată și-a pierdut viața. Și ambii conducători sunt responsabili pentru această pierdere! Iar în timp, ambii au fost pedepsiți.— Midraș Tanhuma

Fără menajamente, Midrașul îi consideră egal răspunzători și vinovați și pe Ieftah, și pe Pinhas: ambii și-au pus propria onoare mai presus de viața altcuiva! Și pe ambii — concluzionează Midrașul — Dumnezeu i-a pedepsit pentru aroganța lor. Conform tradiției, Pinhas a pierdut legătura cu spiritul divin care sălășluia asupra sa în calitatea lui de Kohen Gadol (Mare Preot). Iar Ieftah s-a îmbolnăvit și și-a pierdut în timp mâinile și picioarele, care au fost îngropate în mai multe locații, de unde și imaginea surprinsă de versetul 12:7 din Judecători: וימת יפתח הגלעדי ויקבר בערי גלעד — ”Ieftah ghiladitul a murit și a fost îngropat în orașele (la plural!) din Ghilad”.

Iată, în concluzie, o întărire a ideii propuse de Haftara săptămânii trecute: anume că onoarea personală trebuie să treacă întotdeauna în plan secundar atunci când în joc este onoarea, siguranța sau viața unui semen de-al nostru. La fel cum Dumnezeu s-a preocupat de onoarea lui Șmuel (în Haftara Korah), tot așa și Ieftah ar fi trebuit să facă în Haftara din această săptămână. Pedeapsa pe care o primește — fie ea cea indicată de Midraș, fie chiar pedeapsa de a rămâne fără urmași, pe care o sugerează în mod direct textul biblic — este un avertisment dur și aspru pentru toți cei care cred că sunt mai importanți decât ceilalți.

Să luăm așadar aminte la ce încearcă Dumnezeu să ne spună și să Îi dăm ascultare…

Șabat Șalom!

Share This