Credit foto: ChatGPT | OpenAI
Imaginea pe care o avem despre arca lui Noe este una binecunoscută. În cărțile pentru copii, vedem adesea o poză cu o barcă plină de animale, cu girafe care își scot gâtul pe fereastră și porumbei care zboară deasupra valurilor mării. Este desigur imaginea de final al Potopului, după ce apele s-au liniștit, după ce distrugerea a încetat, și este o imagine blândă, aproape idilică.
Pășind însă din sfera copilăriei și idilicului în sfera maturității și rațiunii, există o întrebare interesantă pe care această imagine o generează: cum a fost oare posibil ca toate animalele din lume, în perechi, să încapă în acea arcă? În versetele sale, Tora ne oferă niște dimensiuni clare pentru arcă, dar dacă ne gândim logic, ele nu par să fie suficiente pentru o întreagă grădină zoologică mondială: ”trei sute de coți lungimea arcei, cincizeci de coți lățimea ei și treizeci de coți înălțimea ei” (Geneza 6:15).
Ibn Ezra, comentatorul raționalist al Evului Mediu, oferă o explicație simplă și pragmatică. El spune că acel ”cot”, unitatea de măsură folosită în Tora pentru a descrie lungimea arcei, nu este același cu cotul standard. În contextul dimensiunilor arcei, acel ”cot” era, de fapt, o unitate de măsură mai mare, și prin urmare, arca era imensă, mult mai mare decât ne-o imaginăm noi. Pentru Ibn Ezra, construcția arcei nu ținea de domeniul supranaturalului, ci reprezenta o construcție grandioasă, impresionantă mai ales pentru vremurile în care a fost făcută, dar realizabilă prin ingeniozitatea și efortul omului.
Un alt mare comentator, Ramban (Nahmanide), oferă însă o perspectivă complet diferită. El spune că ideea că toate speciile din lume au fost ar fi putut fi găzduite într-o ambarcațiune obișnuită, oricât de mare ar fi fost ea, nu este una realistă. Nicio arcă făcută de om nu ar fi putut fizic să le conțină. Prin urmare, capacitatea ei de a adăposti toate viețuitoarele nu a fost un rezultat al calculelor precise sau al ingineriei, ci un miracol divin. Conform lui Ramban, Dumnezeu Însuși a făcut ca în acel spațiu limitat să poată adăposti tot ceea ce era necesar pentru ca viața să poată continua după potop.
Însă Ramban nu se oprește doar la a pomeni ideea unui miracol. În continuarea comentariului său, el pune o întrebare care schimbă complet perspectiva: dacă realizarea arcei era un miracol, atunci de ce Dumnezeu i-a mai cerut lui Noe să construiască arca? De ce atâta muncă, atâtea luni și ani de pregătire? În fond, Dumnezeu putea pur și simplu să-l salveze în mod miraculos pe Noe sau să facă în așa fel încât arca să apară gata contruită, în mod miraculos. De ce a mai fost necesară arca și, dacă totuși ea a existat, de ce nu a fost construită la dimensiuni mai mici (o machetă?), urmând ca mai apoi Dumnezeu să-i extindă interiorul în mod miraculos pentru a putea cuprinde toate animalele?
Răspunsul lui Ramban este unul deosebit de profund: chiar și atunci când Dumnezeu intervine în lume, omul trebuie să-și facă partea sa de treabă. Scrie Ramban: ”Aceasta este calea tuturor miracolelor din Tora – omul trebuie să facă ceea ce îi stă lui în putință, iar restul să fie lăsat în mâinile lui Dumnezeu.” Altfel spus, miracolul nu este menit să înlocuiască acțiunea umană, ci să o completeze. Dumnezeu nu cere pasivitate, ci parteneriat.
În pericopa noastră, Noe trebuie să construiască arca, chiar dacă în cele din urmă salvarea depinde de Dumnezeu. El trebuie să lucreze, să taie și să asambleze lemnul, să găsească spațiu pentru animale, să le pregătească hrana... În acest proces, Noe nu doar se salvează pe sine și familia sa apropiată, ci devine un partener al lui Dumnezeu în recrearea lumii.
Această idee interesantă a lui Ramban se regăsește și în interpretarea lui asupra unui alt episod celebru: plecarea lui Avraham din Țara Canaanului în vreme de foamete: ”Și a fost foamete în țară și Avram a coborât în Egipt pentru a locui acolo, căci grea era foametea în țară” (Geneza 12:10). Ramban este de părere că Avraham a păcătuit atunci când a plecat de acolo. De ce? Pentru că Țara Canaanului, Țara lui Israel, este un loc diferit de toate celelalte. Acolo – spune Ramban – omul trebuie să se bazeze pe providența divină. Dacă Dumnezeu a promis că Avraham va fi binecuvântat în acea țară, el trebuia să rămână, chiar și în fața greutăților, și să aibă credință că Dumnezeu îl va susține.
(Aceeași idee, că Israelul este diferit de orice altă țară apare explicit și în Deuteronom 11:10-12: ”Căci țara pe care vii să o iei în stăpânire nu este precum țara Egiptului [...] Ci țara în care treceți să o luați în stăpânire este o țară cu munți și văi, care din ploaia cerurilor se adapă, o țară pe care Domnul, Dumnezeul tău, o veghează; necontenit sunt ochii Domnului, Dumnezeului tău, asupra ei, de la începutul anului și până la sfârșitul anului.” )
Desigur, legat de plecarea lui Avraham, putem privi lucrurile și altfel. Putem spune, așa cum sugerează alți comentatori, că Avraham nu a păcătuit, ci a acționat rațional, că a făcut ceea ce orice om responsabil ar fi făcut: a plecat pentru a-și salva viața și familia. El nu a stat să aștepte un miracol, ci a făcut tot ce i-a stat în putință, adică putem invoca răspunsul pe care Ramban îl oferă în ceea ce privește construirea arcei.
Însă Ramban ne provoacă să privim mai adânc aceste episoade și să analizăm ce le face să fie diferite. Ramban nu condamnă efortul omenesc în sine, la modul general, ci ne amintește că nu toate locurile și nu toate momentele sunt la fel. Când vine vorba de Țara lui Israel, regulile legate de miracole se schimbă. În a rezolva aparenta contradicție pe care chiar el o creează în interpretarea celor două episoade, Ramban citează Midrașul (Bereișit Raba 33:9) care povestește că atunci când porumbelul s-a întors la Noe cu ramura de măslin (Geneza 8:11), acea ramură venea din Țara lui Israel. Chiar dacă potopul acoperise întreaga lume – ne spune Midrașul – Israelul fusese cruțat.
Din această tradiție, Ramban învață că Israelul este o categorie aparte, un loc unde legătura dintre Dumnezeu și lume este mai directă, unde providența se manifestă într-un mod vizibil. În Israel, spune el, ne putem baza pe miracole – nu pentru că ar trebui să stăm și să așteptăm pasiv, ci pentru că acolo Dumnezeu „veghează necontenit” . Acolo, realitatea și spiritualul se ating.
În zilele noastre, acestei idei capată un sens aparte. Desigur, Ramban scria în Evul Mediu, dar cuvintele lui sunt foarte actuale. Cei care trăiesc în Israel, cei care au trecut la fața locului prin ziua de 7 octombrie și prin drama care a urmat, cei care au fost ținuți ostatici în tunelurile terorii și familiile lor, cei care au simțit direct războiul, cei care au fost soldați sau membri ai echipelor de intervenție, cei care au fost chemați să-și apere țara, soldații care au luptat în războiul care, sperăm cu toții, s-a încheiat acum definitv și va conduce, cu ajutorul divin, la o pace durabilă – toți aceștia și nu numai ei nu se bazează propriu-zis pe miracole, dar nici nu trăiesc fără credința că ele sunt posibile. Ei fac tot ce pot – construiesc adăposturi, se apără, înfruntă tragedia și răul și pericolul, își continuă viața – și totodată cred în faptul că Dumnezeu îi veghează. Probabil că Ramban ar sintetiza realitatea de astăzi astfel: ”Iată echilibrul corect: omul își face partea, iar Dumnezeu îi dă puterea să meargă înainte.”
Aceasta este, de fapt, una din lecțiile fundamentale ale pericopei Noah: noțiunea de miracol nu presupune abandonarea responsabilității umane sau delegarea ei către Dumnezeu. Salvarea de la Potop se face nu prin pasivitate, ci prin trudă, credință și perseverență. Noah (Noe) nu cere un miracol de la Dumnezeu – de altfel, dacă privim atent, Tora nu consemnează nici măcar un singur cuvânt al lui Noe până în finalul capitolului 9 din Geneza, după Potop – ci devine parte integrantă din acel miracol.
Poate că acesta este și mesajul pentru fiecare dintre noi. Fiecare om, la un moment dat în viața sa, se confruntă cu propriul ”potop”: o perioadă de criză, de suferință, de încercare, de nesiguranță. În acele momente, tentația este fie să ne bazăm exclusiv pe noi înșine, fie să renunțăm și să spunem: ”Dumnezeu va avea grijă de toate.” Însă Tora ne învață, prin exemplul din pericopa noastră și prin cuvintele lui Ramban, că adevărul este undeva la mijloc. Omul trebuie să construiască arca, preferabil alături de cei apropiați lui, trebuie să se pregătească, să acționeze, să fie responsabil, știind totodată că nu totul depinde de el. Există o limită a puterii umane, iar dincolo de ea începe spațiul credinței.
Adevăratul credință și adevăratul miracol nu stau în fuga de realitate sau în pasivitate în fața intervenției divine, ci în curajul de a înfrunta furtuna cu demnitate, curaj și perseverență, știind că Dumnezeu Se află acolo pentru a ne ajuta.
Șabat Șalom!
Poate greșesc
Cred și eu ca Avraham a greșit atunci când a fugit în Egipt
Pt ca totul se întâmplă prin mila și îngăduința lui Dumnezeu
Și pt ca orice om are un destin (încercări, poveri, etc) dar Dumnezeu ne lasă fiecăruia dreptul de a alege
Dumnezeu ne pune înainte binecuvântarea sau blestemul
Alegerile făcute după inima omului sunt întotdeauna greșite astfel cum spune Cuvântul lui Dumnezeu în Deuteronom 29.19
Totuși, cred ca ideea legată de ramura de maslin si porumbelul care a purtat-o la Noe e greșită – în lipsa oricărui argument de text sau de logica care să spună ca actuala țară a lui Israel era suficient de sfântă, anterior potopului, ca să fie ocolită de potop
Textul ne spune ca Dumnezeu s-a mâhnit în inima sa și a hotărât pedeapsa potopului, pedeapsa care privea tot pământul – prin urmare inclusiv pământul țării lui Israel
Pe de altă parte, tot pământul este sfânt fiind lucrarea lui Dumnezeu
Anterior venirii poporului lui Israel din Egipt, pământul țării lui Israel era stăpânit de hitiți, amoriți, etc. , care au spurcat pământul țării lui Israel, iar pedepsa a venit asupra acestor popoare pt ca nu s-au întors din calea lor rea, după mai multe avertizări venite din partea lui Dumnezeu
Textul Torei ne spune ce tb sa faca poporul lui Israel ca să se sfințească pământul țării lui Israel
Într-adevăr la venirea poporului lui Israel în țara rânduită de Dumnezeu, această țară era aproape ca o grădina a Edenului
Încălcarea legilor, poruncilor și orânduirilor lui Dumnezeu a transformat o parte în deșert
Țara lui Israel este sfântă, dar dacă conducătorii și odată cu ei poporul au făcut multe fapte rele, care au spurcat țara, atunci Dumnezeu i-a dat în mâna filistenilor, asirienilor, babilonienilor, grecilor, romanilor, arabilor, etc
Este un fapt cunoscut ca poporul lui Israel este unul care s-a răsculat cel mai mult împotriva imperiului roman – plecând de la credința ca stăpânirea romană este un capriciu al istoriei sau rezultatul voinței unui om, ori a unei comunități – pe când adevărul este ca pierderea luminii de catre conducătorii lui Israel și a întregului popor și repetarea acestei conduite pe mai multe generații au adus mâhnire în inima lui Dumnezeu, ceea ca a produs consecința permiterii unor diverși stăpânitori străini peste țara lui Israel
Se cunoaște cazul profetului Isaia tărăt în Egipt, deși el ceruse poporului să rămână pe loc
Triburile din regatul de nord a lui Israel au dispărut în negura istoriei, ca să fie un exemplu pt cei care au rămas în țara lui Israel, iar acele fapte să nu se mai repete niciodată
Dacă urmezi legile, poruncile și orânduirile lui Dumnezeu, acesta îți va purta de grijă atât ție cat și familiei tale
Dar dacă faci răul, de mai multe ori, ajungând să ai plăcere săvârșind răul, pedeapsa faptelor tale rele va veni peste tine și familia ta
La fel dacă o țară face răul pedepsa lui Dumnezeu va veni
Iar dacă un popor face binele binecuvântarea lui Dumnezeu va veni întodeauna
Pt ca Dumnezeu poartă de grijă întregului pământ, care este lucrarea sa
Numele Domnului să fie lăudat !
Ferește-te de rău și fă binele
Caută pacea și o urmează pe ea