VIAȚĂ FĂRĂ DE MOARTE? (Haiei Sara 5786)

Credit foto: Greg Rakozy | Unsplash

Versetul care descrie sfârșitul vieții lui Avraham pare, la prima vedere, foarte simplu:

Avraham s-a stins și a murit la o vârstă bună, bătrân și îndestulat, și a fost adăugat la poporul său. – Geneza 25:8

Totuși, în aceste cuvinte banale se ascunde o întreagă teologie a vieții umane, un portret al sensului ei în această lume și o perspectivă deosebit de interesantă asupra existenței sufletului dincolo de moarte. Comentatorii iudaici ne arată că modul în care Tora descrie plecarea lui Avraham din această lume nu este doar un epilog biografic (așa cum pare la prima vedere), ci și o învățătură care aduce în prim-plan viziunea iudaică asupra a ceea ce înseamnă să trăiești cu adevărat bine și cu sens.

Zeci și zeci de comentatori își exprimă opinia pe marginea acestui verset. Fără a fi exhaustiv, ceea ce aș dori să fac în continuare este să vă propun o scurtă trecere în revistă a câtorva opinii rabinice, cu speranța că ele vor contura o imagine mai completă asupra acestui subiect atât de generos și interesant.

Ibn Ezra observă că termenul ebraic ויגוה (vaigva) – „s-a stins”, din debutul versetului, nu este o referință la o moarte obișnuită, ci la un sfârșit în care sufletul părăsește trupul fără durere, lin și în pace. Așa cum Tora relatează despre Iacov că ”și-a tras picioarele pe pat și s-a stins” (Gen. 49:33), tot așa și Avraham trece dincolo cu o serenitate totală, ca și cum moartea însăși i-ar fi respectat măreția. Însă nu orice moarte este ghevia – ”stingere”, spune Ibn Ezra, ci doar acea moarte în care sufletul se desprinde fără rezistență de planul terestru, pregătit pentru întâlnirea cu ce îl așteaptă dincolo...

(Ca o paranteză: această idee nu este simplu de justificat, deoarece verbul ויגוה (vaigva) – „s-a stins”, apare și în contexte care necesită explicații suplimentare. Spre exemplu, el apare și în povestea altor personaje importante din Cartea Genezei: Ișmael (25:17), Ițhak (35:29), dar și în stingerea colectivă a întregii firi copleșită de apele potopului (7:21). Dacă la cei trei patriarhi – Avraham, Ițhak și Iaacov – această ”stingere” poate fi pusă pe seama măreției lor spirituale, la Ișmael tradiția iudaică susține faptul că și el a avut parte de o moarte lină, ca descendent direct al lui Avraham. Iar în ceea ce privește potopul, explicația propusă de comentatori este că oamenii și animalele care au murit în apele învolburate au făcut acest lucru rapid, simplu și fără dureri, un semn al milei și îndurării lui Dumnezeu.)

Să revenim însă la pericopa noastră… Versetul pe care îl discutăm nu se mulțumește să vorbească doar despre ”stingere”. Imediat după el, apare și un verb mult mai clar și direct, „[Avraham] a murit”. Desigur, prezența celor două verbe poate părea pleonastică.

Ramban (Nahmanide) – care, asemenea multor surse iudaice, explică faptul că nimic din Tora nu este inclus fără rost – oferă următoarea explicație: vaigva (stingerea) descrie modul în care a murit Avraham, în timp ce vaiamot (moartea) descrie contextul în care a murit, respectiv ”la o vârstă bună, bătrân și îndestulat”. La finalul vieții sale, Avraham își încheiase menirea în această lume și nu mai avea practic vreo așteptare de la viitor. Sufletul său, care trăise pe pământ vreme de 175 de ani, era ”îndestulat” nu doar de ani, ci și de fapte bune și de lume în general, în sensul că își îndeplinise misiunea pentru care fusese creat. De aceea, moartea lui Avraham a fost una naturală și firească, fără regrete, fără neîmpliniri, fără suferințe.

Rabinul Samson Rafael Hirsch zugrăvește acest moment în culori greu de depășit în intensitate și semnificație: conform tradiției, înainte de moarte, oamenilor drepți li se arată o frântură din răsplata care îi așteaptă în Lumea Viitoare. Sufletul lor, inundat de această lumină binevoitoare divină, devine astfel ”îndestulat”, în sensul că beneficiază de o plenitudine spirituală imposibil de exprimat în cuvinte, care face ca trecerea dincolo să fie doar o adormire lină. Termenul ”îndestulat”, pe care Tora îl folosește în acest verset, nu mai este așadar doar un adjectiv legat de viața terestră, ci și un fragment din realitatea Lumii Viitoare.

Haideți însă să mai analizăm versetul din pericopa noastră și din perspectiva următoarelor sale cuvinte… Ce înseamnă de fapt că Avraham ”a fost adăugat la poporul său”? Expresia apare în Tora înainte ca Avraham să fie înmormântat, deci nu se poate referi la procesul fizic al îngropării sale alături de familie. Explicația propusă de comentatori este una metaforică, legată de reîntoarcerea sufletului la obârșia sa. Unii rabini vorbesc despre adăugarea sufletului lui Avraham la sufletele drepților din generațiile anterioare, în timp ce alții vorbesc despre o revenire ”acasă”, la Dumnezeu.

Ce mesaj putem deriva din toate acestea? Ce putem învăța pentru astăzi?

Putem învăța că acest verset nu este o simplă relatare istorică despre viața sau moartea lui Avraham. El ne învață că moartea unui om cu adevărat drept nu este o ruptură, ci o întoarcere; nu este o pierdere, ci o împlinire. Viața se poate încheia armonios atunci când omul ajunge la vârsta bătrâneții nu doar cu ani mulți, ci cu un suflet împăcat, împodobit de fapte bune și de realizări spirituale care îl însoțesc dincolo de zilele trăite.

Acesta este un mesaj care poate rezona cu fiecare dintre noi… Într-o lume în care căutarea nesfârșită de ”mai mult” înlocuiește adesea recunoștința pentru ceea ce avem, versetul despre moartea lui Avraham vine ca o chemare către redescoperirea unei viziuni echilibrate între materialism și spiritualitate, între ani lungi și ani bogați în realizări, între dorința de a trăi pur și simplu, cât mai mult și cât mai bine, și conștientizarea că – așa cum ne spune și mișna în Pirkei Avot 4:16 – ”această lume este doar un simplu vestibul pentru Lumea Viitoare, iar omul trebuie să se pregătească în vestibul pentru a intra apoi în sala de bal.”

În celebrul basm românesc omonim , aflăm că există ”tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Paradoxal poate, în Tora această idee este prezentă și nu este doar o simplă metaforă. Pentru că dacă ne trăim viața cu responsabilitate și cu spiritualitate, dacă ne asumăm și ne îndeplinim misiunea pentru care am fost creați, avem cu toții șansa ca viața noastră să însemne ceva dincolo de anii trăiți, șansa ca valorile pe care le lăsăm în urmă să nu îmbătrânească niciodată cu adevărat și șansa să trăim etern în conștiința celor pe care i-am atins cu faptele noastre și a celor care urmează după noi.

Șabat Șalom!