Credit foto: Nick Fewings | Unsplash
Pericopa Vaiehi, ultima din Cartea Genezei, este singura dintre pericopele Torei care nu are o pauză înainte de începutul ei. Toate celelalte pericope au o pauză înainte (fie o tabulație, fie un alineat), care le separă de pericopa anterioară. Prin contrast, așa cum am indicat și într-o notă explicativă în humașul ”Tora și Haftarot”, în sulurile de Tora, pericopa Vaiehi începe imediat după pericopa Vaigaș, fără pauză. Această particularitate unică în toată Tora îl determină pe Rași, citând Midrașul (Bereșit Raba 96:1), să numească pericopa Vaiehi סתומה (setuma) – o pericopă ”închisă”. Aluzia este la faptul că viitorul evreilor în Egipt le era în acel moment ”închis”, adică necunoscut, ei neștiind când Își va aminti Dumnezeu de ei pentru a-i elibera. Totodată, noțiunea de ”închidere” se referă și la faptul că viziunea lui Iacov despre אחרית הימים (aharit haiamim), adică „sfârșitul zilelor”, care este amintită în Geneza 49:1, i-a fost ”închisă” acestuia chiar înainte de a o putea împărtăși fiilor săi.
Altfel spus, o parte din semnificația aparte a pericopei Vaiehi cu care încheiem Cartea Genezei nu stă doar în ceea ce spune această pericopă, ci și în ceea ce nu spune. Este o particularitate interesantă și rară, dar care merită explorată un pic.
Desigur, despre viziunea legată de ”sfârșitul zilelor” nu vă pot spune prea multe. În paginile pericopei, Iacov oferă într-adevăr binecuvântări și aluzii la modul în care fiecare dintre fiii săi vor contribui la destinul poporului evreu, însă ceea ce urmează să se întâmple efectiv cu fiecare la ”sfârșitul zilelor” (oricând ar fi acest moment) nu ne este dezvăluit. Viziunea rămâne așadar un mister, pe care doar timpul ni-l va face cunoscut, la momentul hotărât de Dumnezeu.
Există însă un alt episod foarte interesant în pericopă, care ne dă ocazia să vorbim despre lucruri nerostite, despre deficiențe de comunicare și despre potențialele lor consecințe. În acel caz, avem multe de spus și de învățat pentru zilele noastre, pentru viețile pe care le ducem fiecare dintre noi, pentru relațiile pe care le avem cu ceilalți.
Descriind sentimentele fraților lui Iosef după moartea lui Iacov, Tora ne spune astfel:
Frații lui Iosef au văzut că tatăl lor murise și au spus: „Poate Iosef ne va urî și ne va întoarce într-adevăr tot răul pe care i l-am făcut.” – Geneza 50:15
La prima vedere, temerea pare perfect justificată. După moartea și îngroparea lui Iacov, calea către răzbunarea lui Iosef pe frații lui părea într-adevăr deschisă, iar acțiunea sa împotriva lor părea iminentă. În fond, există în Tora un episod similar pe care îl regăsim în Geneza 27:41: ”Esav a prins ură față de Iacov pentru binecuvântarea cu care îl binecuvântase tatăl său și a spus Esav în inima sa: «Se vor apropia zilele de doliu după tatăl meu și-l voi ucide pe fratele meu Iacov.»” Ca și în povestea lui Iosef, acel episod vorbește despre rivalitate între frați și, desigur, despre un moment imediat următor decesului tatălui.
Există o singură problemă în a face o paralelă între Esav și Iosef, și anume că Iosef nu rostește niciodată o astfel de amenințare. În toată viața lui, comunicarea dintre Iosef și frații lui nu pare deloc deficitară. Iosef le povestește fraților lui visele pe care le are, vorbește despre ei cu tatăl lor, îi caută asiduu atunci când coboară la Dotan, vorbește apoi cu ei din poziția de vice-Faraon când ei vin să cumpere grâne în Egipt, ia masa cu ei, plânge pe umărul lor la revedere, îi încurajează să vină să locuiască cu el pentru a-i salva de la foamete, îi îmbărbătează și le dă sfaturi bune pentru călătoria de întoarcere către Canaan, îi sfătuiește cum să-i vorbească lui Faraon și le promite că va avea grijă de ei. În nicio altă poveste din întreaga Tora nu există un dialog mai amplu și mai detaliat între personaje.
Comentând însă asupra cuvintelor ”frații lui Iosef au văzut” din Geneza 50:15, Midrașul oferă o explicație pentru temerea fraților. Ce au văzut frații? L-au văzut pe Iosef, pe drumul de întoarcere din Canaan către Egipt, după înmormântarea lui Iacov, oprindu-se la groapa unde fusese azvârlit de către frați înainte de a fi vândut ca rob. Fără îndoială – au gândit frații – scopul unei astfel de opriri era evident: Iosef a vrut să-și aducă aminte de toată animozitatea pe care frații i-au afișat-o, de tot răul pe care i l-au făcut, a vrut să retrăiască drama acelor momente, pentru a plănui răzbunarea față de ei.
Rași adaugă încă o explicație, citată dintr-un alt Midraș (Bereșit Raba 100:8): după moartea lui Iacov, Iosef nu mai obișnuia să ia masa cu frații săi, așa cum o făcuse până atunci. Din nou – au gândit frații – Iosef demonstra că este supărat pe ei și că își pune la cale răzbunarea.
În ambele cazuri, frații au înțeles greșit acțiunile lui Iosef. Iar această ruptură dintre intenție și percepție nu este specifică doar relației dintre Iosef și frații săi, ci este o constantă a relațiilor umane, inclusiv a celor pe care le trăim astăzi.
În primul caz, explică Midrașul, Iosef se întorsese la groapa unde fusese azvârlit pentru a-I mulțumi lui Dumnezeu că l-a salvat. Excursia lui nu era parte dintr-un plan de răzbunare, ci dimpotrivă, era o călătorie menită a-i reaminti lui Iosef de vulnerabilitatea sa înaintea voinței divine. Departe de a fi parte dintr-un plan malefic, acea oprire la groapă era echivalentul antic al rostirii de Birkat Hagomel, binecuvântarea pe care o rostim până în zilele noastre atunci când am scăpat dintr-o situație dificilă și periculoasă: după ce am traversat în siguranță deșertul sau marea, după ce am fost eliberați din închisoare sau după ce am scăpat de o boală grea. (Ca fapt divers, conform Talmudului în Berahot 54a, Birkat Hagomel are ca sursă principală Psalmul 107, care descrie exact aceste situații extreme și periculoase.)
În al doilea caz, decizia lui Iosef de a nu mai lua masa cu frații lui era legată de încercarea sa de a nu stârni și mai mult invidia egiptenilor. Într-o societate intolerantă și xenofobă, în condițiile în care egiptenii aveau și așa o problemă mare cu faptul că un ne-egiptean, cineva care tocmai se dezvăluise a fi evreu, îi salvase de la pieire și se afla acum la cârma țării, al doilea ca putere după Faraon, Iosef a considerat că își va proteja frații distanțându-se parțial de ei. Unul din comentatorii Torei, Gur Arie (rabinul Iehuda Loew ben Bezalel, 1524-1609), explică faptul că Iosef a crezut că un favoritism exagerat față de frații lui și invitații repetate la ospățuri în familie puteau fi interpretate de către egipteni ca o ocazie mascată de a complota împotriva Egiptului și, din acest motiv, a ales să rărească invitațiile.
Ce știm cert este că Iosef nu afișează animozitate față de frații săi. Nu-i ceartă, nu le reamintește de răul pe care i l-au făcut, nu-i condamnă. După episodul cu cupa ”furată” de Beniamin, după intervenția oportună a lui Iehuda și după reconciliere, Iosef redevine fratele fraților săi, un personaj binevoitor, amabil, plin de dragoste și grijă.
Însă unele din acțiunile lui par să indice exact contrariul.
Și aici intervine lecția pe care o putem extrage din aceste versete și explicații. De multe ori – în acele vremuri de demult și în zilele noastre deopotrivă – conflictele dintre oameni au la bază neînțelegeri și proastă comunicare. Desigur, nu orice conflict poate fi rezolvat doar prin cuvinte, însă foarte multe dintre ele se nasc sau se agravează tocmai din lipsa dialogului sincer. Dacă am vorbi mai mult unii cu alții, cu sinceritate și deschidere, am constata că multe din problemele pe care le avem cu semenii noștri sunt firești și rezolvabile. Am constata că, prin dialog civilizat, prin onestitate și respect, putem obține mult mai mult decât o facem atunci când explicațiile sunt doar subînțelese, când acțiunea și percepția acesteia creează confuzie, când motivația adevărată rămâne ascunsă și suspiciunile sau presupunerile sunt lăsate să zburde în voie.
Din ceea ce nu este spus în povestea lui Iosef, la fel ca din ceea ce Iacov nu ajunge niciodată să le spună fiilor săi, din toate dialogurile potențiale pe care Tora nu ni le redă explicit în paginile ei, avem ocazia să tragem învățăminte valoroase. Să ne ajute Dumnezeu ca toate acestea să fie un îndemn la un mai bun, mai deschis și mai respectuos dialog între oameni – în persoană, prin intermediari, prin social media sau orice alt mijloc de comunicare – pentru a avea o șansă sporită la o înțelegere și la relații mai bune cu semenii noștri. Poate că viitorul rămâne uneori setum, adică închis și necunoscut, însă dialogul cu cei din jurul nostru este ceva ce ne stă în putere să deschidem.
Șabat Șalom! Hazak, hazak venithazek – puternici, puternici, să fim întăriți!
Am citit pericopa,este lectie importantă de a dialoga si a asculta.Josef a fost si foarte întelept si sigur a înteles ca totul ce i sa íntâmplat era cu voința lui Hashem