Am terminat în urmă cu doar două zile prima rundă de corecturi la traducerea în română, direct din ebraică, a primei cărți a Torei, Sefer Bereșit — Cartea Genezei. Este un proiect care m-a fascinat dintotdeauna și — ținând seama că traducerile ”clasice” în română, cele care există la ora actuală în orice Biblie, sunt atât imprecise cât și problematice din punctul de vedere al tradiției iudaice — mă rog lui Dumnezeu să-mi dea puterea să îl duc la bun sfârșit.

Un lucru pe care l-am constatat trecând atent prin Cartea Genezei este povestea lui Iosef. De altfel, ea nici nu prea poate fi ratată, având în vedere că începe în capitolul 37 și continuă până la finalul cărții. Practic, o treime din Cartea Genezei, mai mult decât orice altă poveste din întreaga Tora, îi este dedicată lui Iosef. Vise, intrigi, tentații, interpretări, profeții — toate se împletesc și se întrepătrund în povestea lui Iosef. Textul îl surprinde întâi ca și copil, păstorind turmele tatălui său, visând vise de mărire și aducând acasă vești nu tocmai bune despre frații săi. Urmărim cu sufletul la gură hotărârea fraților de a-l omorî, apoi de a-l vinde în Egipt. Îi vedem decăderea și apoi mărirea. Îl regăsim în fața lui Faraon, salvând Egiptul de la foamete, apoi creând contextul perfect de împrejurări în care frații săi să se simtă la fel de vulnerabili pe cât a fost el când l-au vândut. Plângem alături de el când își dezvăluie în final identitatea reală, apoi când își aduce tatăl în ținutul Goșen. Și îi suntem alături în ultimele momente ale vieții, când își vede copiii — pe Menașe și pe Efraim — ”adoptați” de către Ițhak, primind binecuvântarea legământului lui Avraham și devenind parte integrantă din triburile lui Israel.

Uitându-ne la poveste, Iosef este poate personajul cel mai important din întreaga carte a Genezei. Despre el Tora vorbește mai mult chiar și decât despre însuși Avraham, întemeietorul credinței monoteiste. Comparativ cu Ițhak, continuatorul legământului, nici nu mai încape vorbă: Ițhak este amintit în doar câteva versete și nu știm aproape nimic despre viața lui, în afară de faptul că a trecut prin Akeida, că a avut doi copii și că a resăpat fântânile tatălui său. Și nici măcar Iaakov, părintele celor douăsprezece triburi, nu primește în Tora mai multe versete decât Iosef.

Iosef este visătorul, profetul, vice-regele, scenaristul, salvatorul. În tradiția iudaică, el este numit Iosef Hațadik, Iosef cel drept, cel care continuă să-și păstreze identitatea chiar și în exil, cel care rămâne fidel — în ciuda vicisitudinilor — legământului cu Dumnezeu și identității evreiești. Ne așteptăm de la Iosef la lucruri mari, și el nu dezamăgește.

Însă o întrebare rămâne, actuală și persistentă: De ce nu este Iosef printre patriarhi?

Într-un articol publicat în Times of Israel, un blogger pe nume Joshua Hammerman publică zece motive pentru această aparentă ”nedreptate” la adresa lui Iosef. Motivele sunt amuzante, variind de la unul invocat de o bunică imaginară (”Iosef n-a vizitat niciodată mormintele rudelor din Hebron și nici nu a telefonat rudelor în viață”) și până la motivul așa-zis anti-fascist (”Iosef n-a fost deloc un erou; el a urmat doar ordinele primite de sus, din ceruri”). Vă recomand o lectură completă pentru descrețirea frunților…

Însă serios acum, de ce Iosef nu este considerat un patriarh?

Motivele nu sunt simple. O sugestie pe care am auzit-o este că acest fapt se datorează modului în care Dumnezeu interacționează cu Iosef. Cu Avraham, Ițhak și Iaakov, Dumnezeu vorbește direct și are o relație directă. Există dialoguri, viziuni clare, ofrande și sacrificii, precum și legăminte formulate și reînnoite. Cu Iosef însă, Dumnezeu vorbește doar ”din culise”, prin intermediul unor vise și a unor tălmăciri de vise și, desigur, prin aranjarea evenimentelor în așa fel încât povestea sa să aibă un final fericit.

Pericopa din această săptămână, Vaigaș, ne oferă un alt posibil motiv. Un motiv care nu răspunde neapărat la întrebarea despre Iosef, însă prezintă un alt personaj care are un comportament și merite suficiente pentru a-l ”detrona” într-un fel pe Iosef.

(Ca paranteză, ceea ce citim în pericopă mi se pare cumva similar cu dezbaterea din lumea astrologică pe marginea planetei Pluto. Timp de mulți ani, enumerarea planetelor sistemului solar conținea pe ultimul loc planeta Pluto. În ultimii ani, Pluto a fost declasată la rangul de ”planetă pitică”, nu pentru că Pluto ar fi făcut ceva anume, ci pentru că oamenii de știință au descoperit și alte corpuri cerești — spre exemplu Eris sau Ceres — care există în sistemul nostru solar și au dimensiuni aproximativ egale sau chiar mai mari decât Pluto. Altfel spus, Pluto nu mai este planetă pentru că dacă ar fi, ar exista și (multe) alte corpuri cerești care ar trebui clasificate drept planete.)

Paranteză închisă și înapoi la povestea lui Iosef… Personajul despre care vorbim și pe care Tora ni-l prezintă în detaliu în pericopa acestei săptămâni este Iehuda, al patrulea fiul al lui Iaakov.

În capitolul 37, în chiar debutul poveștii lui Iosef, Iehuda ne apare ca un om de un cinism și egoism inimaginabile:

Care este câștigul dacă îl vom omorî pe fratele nostru și îi vom acoperi sângele? Haideți să îl vindem ișmaeliților, însă mâna noastră să nu se ridice asupra lui, căci este el fratele nostru, carne din carnea noastră. — Geneza 26:27

Nu regăsim în acest discurs nicio idee despre imoralitatea crimei, nicio mustrare pentru gelozia pe care frații o încearcă pentru Iosef. Doar monstruoasa întrebare ”care este câștigul?”

Însă în capitolul 38, în episodul cu Tamar, Iehuda este confruntat cu o situație în care are de ales (din nou) între ceea ce este convenabil și ceea ce este responsabil. După ce nora sa Tamar îl seduce și rămâne însărcinată cu el, el are de ales între a-și salva onoarea și a o salva pe ea de la execuție. Și Iehuda alege: צדקה ממני — ”țadka mimeni” — ”[Tamar] are dreptate, [copilul] este de la mine, căci nu am dat-o fiului meu Șela” , spune el în Geneza 38:26.

Însă transformarea completă a Iui Iehuda se produce în pericopa acestei săptămâni. Confruntat cu posibilitatea ca Beniamin să rămână sclav în casa lui Iosef, Iehuda se oferă pe sine în locul său:

Și acum, să rămână, te rog, slujitorul tău în locul tânărului, sclav la domnul meu, și tânărul să urce cu frații lui. Căci cum pot eu să urc la tatăl meu dacă tânărul nu este cu mine, ca nu cumva să văd răul care se va abate asupra tatălui meu. — Geneza 44:33

Iehuda se schimbă complet în aceste versete. Egoismul din timpul vânzării lui Iosef este înlocuit de grijă pentru alții, pentru Beniamin și pentru tatăl lor Iaakov. Indiferența este înlocuită de curaj. Iehuda este pregătit să sufere aceeași soartă cu cea pe care i-a hărăzit-o lui Iosef atunci când l-a vândut ca sclav în Egipt. Pe scurt, Iehuda face teșuva, un concept iudaic relativ dificil de explicat în abstract. Nu numai că Iehuda se căiește pentru faptele pe care le-a făcut, dar și adoptă o atitudine diametral opusă acum, când este confruntat cu o situație similară. Abia acum, prin acest proces de teșuva, Iehuda ajunge să-și capete locul printre fiii lui Iaakov, un om integru, grijuliu, onest, preocupat de soarta și bunăstarea celor din jurul său.

În comentariul său asupra pericopei, rabinul Sacks punctează faptul că acesta este de altfel primul moment din întreaga Tora când asistăm la fenomenul numit teșuva. În primele zile ale Creației, Adam și soția sa Eva păcătuiesc însă nu se căiesc. Adam o învinovățește pe Eva, Eva pe șarpe. Apoi Cain îl ucide pe Abel și, în loc să își conștientizeze păcatul și să își recunoască greșeala, el se întreabă cinic: ”Sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Geneza 4:9). Pe urmă, lumea este distrusă prin Potop, tot pentru că oamenii nu știu nici să își regrete, și nici să-și schimbe faptele. Urmează apoi Turnul Babel, distrugerea Sodomei, răpirea Sarei de către Avimeleh și de către faraonul Egiptului, prigonirea lui Ițhak și a Rebecăi tot de către Avimeleh (capitolul 26) și amenințările lui Esav față de Iaakov după furtul binecuvântării. În toate aceste episoade, există oameni care greșesc, voit sau involuntar. Nicăieri nu întâlnim însă vreun un cuvânt împăciuitor, vreo recunoaștere clară a vinei, vreo asumare a răspunderii. Asistăm la multe scuze, multe ”justificări” pentru care respectivul păcat a avut loc, însă niciodată până acum la un proces adevărat de penitență, de teșuva.

Acum, în pericopa din această săptămână, Iehuda devine primul om din istoria biblică pentru care responsabilitatea personală înseamnă ceva. După șovăieli, greșeli și un proces de învățare îndelungat, Iehuda ajunge în final să își câștige un loc unic printre căpeteniile triburilor lui Israel. În finalul Cărții Genezei, atunci când Iaakov își binecuvântează fiii, Iehuda îi depășește pe primii trei fii: Reuven, Șimon și Levi. (Pe Reuven datorită episodului cu Bilha din Geneza 35:22, iar pe Șimon și Levi datorită episodului cu Șhem din Geneza 34:25-26).

Însă mai mult decât orice, Iehuda își depășește frații pentru că înțelege să devină un om responsabil și să își corecteze comportamentul. În scrierile sale, Maimonide (Rambam) asociază numele lui Iehuda nu numai cu ideea de a mulțumi (Geneza 30:35), ci și cu ideea de responsabilitate, verbul להודות (”lehodot”) însemnând în ebraică atât a mulțumi, cât și a admite, a recunoaște [o eroare].

Desigur, Iosef rămâne Iosef. El este cel prin eforturile căruia poporul evreu a fost salvat de la pieire în timpul foametei, apoi a ajuns să urmeze calea pe care Dumnezeu i-a promis-o lui Avraham, dinspre robie către eliberarea din timpul Exodului. Iosef rămâne HaȚadik, cel drept, cel vizionar, cel care merită să îi fie dedicată aproape o treime din Cartea Genezei.

Însă la ”locul” în care Iehuda ajunge prin procesul de teșuva, nici măcar Iosef nu are acces. Procesul de penitență, de reîntoarcere pe calea cea dreaptă, de teșuva, schimbă indivizii într-un asemenea mod încât ei acced la nivele de spiritualitate nebănuite. În Talmud (Brahot 34b), rabinul Abahu spune că ”În locul unde stă o persoană care a făcut teșuva nici cei complet drepți nu pot sta.” Și de aceea, nici chiar Iosef nu îl poate detrona pe Iehuda, strămoșul regilor Israelului și cel din a cărui spiță se va trage în ultimă instanță și Mașiah (Mesia).

Desigur, la întrebarea ”de ce nu este Iosef patriarh?” probabil că nu am răspuns pe deplin. Am oferit însă un motiv pentru care — în ciuda importanței sale în povestea poporului evreu — există și alții care i-au luat-o înainte. Nici aceia patriarhi sau eroi, ci oameni simpli, cu defecte și șovăieli, apți însă să facă schimbările necesare pentru a corecta erorile trecutului și a privi către viitor cu capul sus. Să învățăm așadar de la ei și să fim deschiși la a reveni către calea bună, pentru a ne atinge și noi potențialul și destinul către care ne cheamă Creatorul nostru, Dumnezeul tuturor lucrurilor!

Șabat Șalom!

Share This