MAHAȚIT HAȘEKEL (Ki Tisa 5786)

Credit foto: creație proprie cu resurse din domeniul public

Primele versete ale pericopei Ki Tisa ne prilejuiesc întâlnirea cu o poruncă interesantă. În preajma sărbătorii de Purim pe care tocmai am celebrat-o ieri, mulți evrei obișnuiesc să îndeplinească porunca numită מחצית השקל (mahațit hașekel), o donație de o jumătate de șekel (siclu) de argint care era oferită și în urmă cu mii de ani de către evreii care treceau prin recensământul anual. (În zilele noastre, în loc de șekelul din vechime, această poruncă este îndeplinită cu ajutorul a trei monede de o jumătate de dolar american de argint, așa cum apare și în poza asociată.) Versetul Torei este următorul:

Aceasta să dea fiecare care trece prin recensământ: o jumătate de siclu, după siclul Sanctuarului (siclu de douăzeci de ghera), o jumătate de siclu, donație pentru Domnul. – Exodul 30:13

De fapt, porunca presupunea trei donații diferite de câte o jumătate de șekel de argint fiecare. În Talmud, tratatul Meghila 29b, rabinii explică următoarele: prima contribuție de o jumătate de șekel era oferită de toată lumea și era folosită pentru cumpărarea jertfelor publice. A doua contribuție, tot egală pentru toți, era folosită la fabricarea suporților de argint pe care se sprijineau stâlpii Tabernacolului (a se vedea Exodul 36:24). Iar a contribuție de o jumătate de șekel reprezenta donația benevolă pentru întreținerea și funcționarea Sanctuarului.

Deși aparent ”seci” în natura lor, aceste detalii ale contribuției către Mișkan sunt foarte importante chiar și în zilele noastre. De ce? Pentru că în spatele poruncii de mahațit hașekel se ascunde o idee profundă despre structura credinței iudaice și despre felul în care este construită viața spirituală a unui evreu.

Haideți să descoperim împreună (o parte din) aceste semnificații…

Primele două contribuții erau obligatorii și egale pentru toți. Desigur, este ușor de înțeles de ce jertfele publice (banii din prima donație) trebuiau să aparțină în mod egal întregului popor. Prin aceasta, tot poporul participa în mod egal la serviciul divin zilnic, fără ca un om bogat sau influent să-și poată aroga meritul de a fi contribuit mai mult decât unul nevoiaș. Însă se pune următoarea întrebare: de ce și suporții de argint ai Tabernacolului trebuiau finanțați tot în mod egal de către fiecare evreu? De ce această componentă nu a fost susținută dintr-o donație benevolă sau cu cuantum variabil?

Unul din marii rabini ai secolului al XVIII-lea, rabinul Haim din Volojin (1749-1821), explică faptul că Tabernacolul nu era doar un sanctuar fizic, ci o reprezentare în miniatură a întregii realități spirituale a Universului și a omului. De altfel, multe surse propun această idee. Rabeinu Behaiei, spre exemplu, ne spune că, de la începutul pericopei Teruma, care inaugurează proiectul construirii Tabernacolului, și până la finalul pericopei Pekudei, care îl concluzionează, verbul לעשות (laasot) – „a face” apare de 248 de ori – numărul exact al poruncilor pozitive din Tora și, totodată, numărul tradițional al ”mădularelor” corpului uman. (Modul exact de numărare a acestor ”mădulare” este complicat, așa că nu voi intra în detalii aici.)

Cum ne ajută însă această observație și interpretare?

Ei bine, dacă Tabernacolul este într-adevăr un edificiu asociat omului, atunci el trebuie să aibă și o temelie spirituală asociată omului, adică un punct de sprijin al construcției care să poată fi atribuit acțiunii umane. Simbolic, acea temelie era constituită din suporții de argint (adanim, în ebraică) în care se inserau scândurile verticale ale Tabernacolului. Acei suporți, finanțați printr-o contribuție egală de către întreaga comunitate, simbolizează fundamentul comun al credinței poporului evreu.

Desigur, în ceea ce privește spiritualitatea există diferențe majore între oameni; există niveluri diferite de înțelegere, de devotament sau de generozitate. Și de aceea Tora lasă cea de-a treia donație la latitudinea fiecăruia – ca o recunoaștere a faptului că nu toți oamenii sunt perfecți egali în potențial sau abilități.

Însă temelia propriu-zisă a credinței și spiritualității nu este relativă. Există adevăruri fundamentale, de bază, pe care fiecare evreu trebuie să le împărtășească ca parte din ansamblul poporului evreu și parte din credința și religia mozaică. Spre exemplu, fiecare evreu trebuie să aibe credința că Tora este de origine divină și că Dumnezeu este unic. Aceste adevăruri formează o platformă comună pe care se sprijină întreaga construcție spirituală a poporului evreu.

Structura Mishkanului întărește această idee. Fiecare scândură era sprijinită pe doi suporți de argint, pe care comentatorii le-au asociat simbolic și cu primele două porunci rostite direct de Dumnezeu la Sinai: ”Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău” și ”Să nu ai alți dumnezei în prezența Mea” (Exodul 20:2-3). Ele exprimă cele două adevăruri fundamentale ale credinței: existența lui Dumnezeu și unicitatea Sa – exact cele două fundamente de credință amintite anterior.

Rămâne însă o altă întrebare: de ce contribuția era o jumătate de șekel și nu un șekel întreg?

Multe explicații și posibile răspunsuri au fost propuse la această întrebare. Însă pentru eseul nostru, iată una care se potrivește foarte bine: pentru că fiecare om trăiește în mijlocul unei realități pe care o poate percepe doar parțial. Fiecare dintre noi trăim în prezent, un moment de timp aflat în mijlocul procesului, adică nici la începutul și nici la finalul planului divin. Și pentru că nimeni în afară de Dumnezeu nu poate avea acces perfect și nelimintat la toate – adică la trecut, prezent și viitor în întregimea lor – Tora ne oferă această particularitate în modul în care trebuie să contribuim. Jumătatea de șekel simbolizează exact această carență a cunoașterii umane.

În lumea de astăzi, poate mai mult decât oricând, când informația disponibilă este uriașă cantitativ, dar semnificația ei pare (și este) adesea foarte șubredă și fragmentată, simbolul jumătății de șekel devine deosebit de actual. Suntem tentați să credem că, dacă nu înțelegem totul, credința este slăbită.

Tora ne învață însă contrariul: credința și fidelitatea față de valorile spirituale pe care Dumnezeu ni le oferă nu ne cer să avem o imagine completă a realității, ci dimpotrivă, să acceptăm tocmai faptul că nu o avem. Fiecare are în primul rând misiunea să contribuie, pentru că o parte din contribuții nu sunt voluntare, ci obligatorii. Și fiecare om este invitat să contribuie cu ”jumătatea” sa – cu efortul, slujirea, întrebările și căutarea sa morală și spirituală. Iar restul aparține planului divin, la care nu avem niciodată acces pe deplin. Numai așa, combinându-ne ”jumătățile” pe care le aducem și conștientizându-ne rolul în cadrul poporului evreu și al omenirii în general, putem să ne aducem cu adevărat contribuția la edificiul spiritual al Tabernacolului dedicat lui Dumnezeu.

Șabat Șalom!