Credit foto: Pexels
Pericopa Bamidbar începe cu o imagine extraordinară: steagurile fiecărui trib care înconjoară Tabernacolul. Fiecare trib avea culoarea sa, blazonul său, locul său și misiunea sa proprie. Nimic nu era întâmplător. La nivel alegoric, fiecare trib reprezenta o altă cale, o altă forță, o altă modalitate de a-L sluji pe Dumnezeu.
Această idee nu este unic exprimată aici. În Psalmi 7:8, o rugăciune adresată lui Dumnezeu începe cu următoarea imagine: ”Și când obștea de națiuni Te va împresura, de dragul ei, înspre înalt, întoarce-Te!” Deși există și interpretări alternative, Rași și Radak explică faptul că expresia ”obștea de națiuni” se referă aici la cele douăsprezece triburi ale lui Israel, numite astfel pentru că își păstrau individualitatea în cadrul poporului.
Și totuși, comentatori contemporani, confruntați cu provocările diversității și fragmentării lumii moderne, ridică o întrebare profundă: dacă fiecare trib avea propria identitate, nu exista oare pericolul de separare a națiunii? Faptul că fiecare trib avea individualitatea sa, nu creștea oare riscul de a avea ”12 iudaisme”, fiecare mergând într-o direcție diferită?
Răspunsul la această întrebare este de fapt esența pericopei Bamidbar.
Steagurile pe care fiecare trib își afișa blazonul apar în textul biblic doar după Revelația de la Sinai și după construirea Tabernacolului. De ce? Pentru că numai începând de la acele momente deosebit de importante în istoria poporului evreu exista cu adevărat un centru comun pentru întreaga națiune. Da, credința în Dumnezeu exista și înainte. Da, legământul cu Avraham era în vigoare. Însă doar din acele momente identitatea națională putea fi considerată ca fiind cu adevărat definită și consolidată. Doar din acel moment avem de-a face cu imaginea Chivotului Legământului în mijlocul taberei și cu imaginea tuturor triburilor orientate către același punct, ritual și ideal. Iar cât timp centrul era comun, diversitatea nu devenea dezbinare.
Rabinul Yaakov Kamenetzky (1891-1986), o extraordinară personalitate iudaică a secolului trecut, compară această imagine cu cea a corpului omenesc. Ochii, urechile și nasul au funcții complet diferite, dar acele funcții sunt complementare, nu antagoniste. Organele omului – fie ele externe sau interne – nu luptă unele cu altele, ci funcționează împreună, deoarece fac parte dintr-o ființă unică, având un suflet unic.
La fel stau lucrurile și în cadrul poporului evreu, în ceea ce iudaismul numește klal Israel. ”Fie că mergem la minianul de sus (de rit așkenaz) sau la cel de jos (de rit sefard marocan), ne rugăm la același Dumnezeu” – spune cu simplitate un prieten de-al meu, Yossi, de la sinagoga pe care o frecventez aici la Montreal. În iudaism pot exista multe stiluri, rituri, tradiții și căi spirituale, însă atunci cât există un singur centru către care ele se îndreaptă continuu, unitatea poporului evreu rămâne.
Această idee amintește desigur și de Ierusalim, capitala Israelului, orașul spiritualității iudaice, pe care îl celebrăm în aceste zile. Iom Ierușalaim (Ziua Ierusalimului), pe care o vom sărbători mâine, nu este doar o simplă sărbătoare despre un oraș recuperat în urma Războiului de Șase Zile din 1967. Ierusalimul este locul unde toate triburile urcă împreună în pelerinaj. El este orașul care unește toate diferențele, orașul frumuseții și al păcii, al cărui nume poate fi redat ca ”ir șalom” (orașul păcii) sau ”ir șalem” (orașul complet). Ierusalim este orașul despre care David însuși, autorul psalmilor, ne spune că este עיר שחברה לה יחדו (ir șehubra la iahdav), adică ”o cetate unită laolaltă” (Psalmi 122:3). El este orașul despre care, în momentele cele mai vesele ale vieții noastre, exclamăm: ”Dacă te voi uita, Ierusalime, fie ca dreapta mea să-și uite rostul. Să mi se lipească limba de ceruri gurii dacă nu te voi aminti, dacă nu voi înălța Ierusalimul deasupra culmii bucuriei mele.” (Psalmi 137:5-6). Ierusalimul este orașul în care există multe porți, multe căi și multe tradiții, însă o singură sfințenie, cea a lui Dumnezeu, care a ales să-Și așeze sălașul terestru în sânul său.
Și exact aceasta este și imaginea din pericopa Bamidbar: douăsprezece steaguri, triburi, tradiții și individualități, dar un singur centru.
Hafeț Haim (rabinul Israel Meir Kagan, 1838-1933) explică un pasaj celebru din Talmud, de la finalul tratatului Taanit (31a), un pasaj care spune că în Era Mesianică, Dumnezeu va sta în centrul unui cerc, iar toți cei drepți vor dansa în jurul Lui. De ce tocmai un dans în cerc? Pentru că într-un cerc, fiecare ajunge la un moment dat în locul celuilalt și poate înțelege astfel poate că și drumul spiritual al altuia este autentic și face parte din întreg, dacă rămâne ancorat în valorile date de Dumnezeu și focalizat pe imaginea centrală a Prezenței Sale eterne.
Poate că aceasta este și lecția pericopei noastre și a Zilei Ierusalimului: unitatea nu este sinonimă cu uniformitatea. Sfințenia nu este exclusivă și nu presupune renunțarea la identitatea personală. Adevărata unitate apare atunci când oameni diferiți gravitează în jurul acelorași valori, aceluiași Dumnezeu, aceleiași Tora.
Șabat Șalom și o Zi a Ierusalimului cu pace, liniște, mângâiere și bucurie în Israel și în întreaga lume!
Articol instructiv,interesant.