[Haftara Vaigaș: Iehezkel 37:15-28]

Conform Dicționarului Explicativ al limbii române (DEX), definiția exactă a noțiunii de ”unitate” se regăsește undeva în următoarea enumerare:

Coeziune, omogenitate, solidaritate, unire; tot unitar, indivizibil.

Însă una dintre aceste definiții nu se regăsește decât foarte rar în lumea reală și aproape niciodată în societatea umană reală: omogenitatea. Desigur, avem uneori – într-un cadru restrâns și la nivel macroscopic – o oarecare doză de omogenitate în fiecare grup de oameni pe care îl considerăm cât de cât unitar (spre exemplu un popor), însă privind în amănunt această omogenitate nu este deloc perfectă, ci deosebit de nuanțată în esența ei.

Haftara asociată pericopei Vaigaș ne oferă un exemplu de unitate realizată de către Dumnezeu Însuși, în mod miraculos, în debutul a ceea ce omenirea urmează să trăiască odată cu instaurarea Erei Mesianice. Ne spune profetul Yehezkel (Ezekiel) în debutul Haftarei:

Cuvântul Domnului a venit asupra mea, spunând: ”Acum tu, fiu al omului, ia pentru tine o bucată de lemn și scrie pe ea: «Pentru Iehuda și copiii lui Israel, tovarășii lui.» Și ia o altă bucată de lemn și scrie pe ea: «Pentru Iosef, bucata de lemn a lui Efraim și toți copiii lui Israel, tovarășii lui.» Și adu-le aproape de tine, pe una și pe cealaltă, asemenea unei singure bucăți de lemn, și ele vor deveni una în mâna ta. – Iehezkel 37:15-17

Istoric vorbind, Haftara face desigur aluzie la momentul de ”reparare” a unei diviziuni apărute în timpul domniei lui Rehoboam, succesorul la tron al lui Solomon. În acel moment fatidic al istoriei evreilor, Regatul Unit al lui Israel s-a divizat în Regatul de Nord al lui Israel (incluzând și orașele Șehem și Samaria) și Regatul lui Iehuda, în sud (incluzând Ierusalimul). Regatul de Nord a existat independent până în anul 722 î.e.a. când a fost cucerit de către Imperiul Asirian, iar Regatul de Sud și-a păstrat independența până în anul 586 î.e.a. când a fost cucerit de către Imperiul Babilonian, acest din urmă eveniment conducând și la distrugerea Primului Templu.

Dar Haftara nu vorbește propriu-zis despre divizare, ci despre reunificare. În Era Mesianică – atunci când toate viziunile legate de recunoașterea universală a lui Dumnezeu și pacea globală vor fi îndeplinite – profetul ne spune că și cele două regate ale lui Israel vor fi reunite într-unul singur.

La prima vedere însă (și cu siguranță dacă pornim de la definiția DEX-ului), cele două regate ale lui Israel ar trebui să ajungă la o omogenitate înainte de a se putea reuni, nu-i așa? Ar trebui ca viziunea și ideologia lui Iehuda să fie aceeași cu cea a lui Efraim, pentru că altfel despre ce unitate putem oare vorbi?

Ei bine, profeția lui Iehezkel oferă un alt model, unul pe care societatea modernă pare să îl redescopere (uneori cu surprindere) în zilele noastre: unitatea în diversitate.

Dar de unde știm că Dumnezeu aici vorbește despre diversitate? Textul însuși ne oferă indiciul principal, prin chiar limbajul pe care îl utilizează: dacă Dumnezeu ar fi intenționat o omogenizare, probabil că imaginea pe care i-a oferit-o lui Iehezkel nu ar fi fost una în care două bucăți distincte de lemn se unesc. Probabil că am fi avut o viziune despre două lichide de densități similare care se amestecă, sau poate două metale topite care formează un aliaj. Imaginea pe care ne-o prezintă profeția însă vorbește despre două entități care, în procesul de unire (miraculos sau nu), își păstrează totuși individualitatea.

De altfel – dacă privim la modul global – toată viziunea profetică a lui Iehezkel este bazată pe acest model. O altă imagine celebră la care ne putem gândi imediat este cea pe care ritualul iudaic o surprinde în Kedușa, rostită în cadrul fiecărei rugăciuni zilnice. În Kedușa, versetele descriu diverse tipuri de îngeri angrenați într-o întreprindere comună, aceea de a proclama sfințenia lui Dumnezeu:

Iar îngerii (אופנים – ofanim) și făpturile cerești cele sfinte (חיות הקדש – haiot hakodeș), cu zgomot mare se ridică deasupra ființelor cerești înaripate (שרפים – serafim) și binecuvântează, spunând: ”Binecuvântat este Domnul din locul în care se află!” – Kedușa, Sfințirea lui Dumnezeu

În proiectul lor comun de sfințire a lui Dumnezeu, îngerii sunt și rămân individualități, fiecare cu aspectul său, fiecare cu rolul său, fiecare cu misiunea sa.

Idem în celebra viziune cunoscută în tradiția iudaică sub numele de Merkava – caleașca de foc:

Tot în mijloc, se mai vedeau patru făpturi vii […] Cât despre feţele lor, ele erau astfel: înainte, toate aveau o faţă de om; la dreapta lor, toate patru aveau câte o faţă de leu; la stânga lor, toate patru aveau câte o faţă de bou, iar înapoi, toate patru aveau câte o faţă de vultur. – Iehezkel 1:4-26

Și aici, unitatea este prezentă, însă ea este, la fel, însoțită de diversitate. Cele ”patru făpturi vii”, unite prin rolul lor în cadrul întregului, rămân totuși patru făpturi distincte.

La fel și evreii din cele două regate și din cele douăsprezece triburi, în contextul reunirii din Era Mesianică. Și la fel și restul societății umane, atunci când vorbim despre unitate. De altfel, mesajul este simplu: a vorbi despre unitate în sensul totalei uniformizări și omogenizări a individualităților și particularităților contravine idealului enunțat de Dumnezeu.

Unitatea adevărată – ne spune profetul – nu se produce niciodată atunci când oamenii încearcă să își impună unul altuia propriul punct de vedere sau când orice abatere de la așa-zisul ”normal” este sancționată și ostracizată. Unitatea începe printr-un proces în care oamenii se cunosc, comunică și stabilesc parametri și valori comune, pe baza cărora își definesc viața socială. Iar apoi, pornind de la această unitate socială de bază, intervine acea ”scânteie” de sfințenie, acel scop comun întru slăvirea și ascultarea lui Dumnezeu, întru moralitate, întru dreptate, întru pace – altfel spus, întru scopurile comune pentru care am fost creați de către Dumnezeu și către care ar trebui să tindem în fiecare moment.

Atunci și numai atunci putem vorbi despre unirea miraculoasă a ”bucăților de lemn”, a componentelor societății umane, fiecare unică și de sine stătătoare, dar parte din întregul perfect al Creației lui Dumnezeu. Atunci și numai atunci putem vorbi despre un fel de prim pas adevărat către o Eră Mesianică pe care ne-o dorim cu toții…

Șabat Șalom!

Share This
Sari la conținut