Credit foto: ChatGPT | OpenAI

Chiar în mijlocul episodului în care Miriam și Aaron îl critică pe Moise, în capitolul 12 din Cartea Numeri, Tora se oprește pentru a ne spune un lucru aparent neașteptat: ”Iar omul Moise era foarte smerit, mai mult decât orice om de pe fața pământului” (Numeri 12:3, traducere adaptată).

De ce apare această idee tocmai aici? Miezul episodului pare să fie diferența fundamentală dintre profeția lui Moise și cea a tuturor celorlalți profeți. În versetele următoare, Dumnezeu Însuși explică faptul că altor profeți li Se dezvăluie prin viziuni și vise, în timp ce lui Moise îi vorbește ”gură către gură”, limpede și nu prin enigme (Numeri 12:6-8). Ce legătură are această distincție cu smerenia lui?

Un posibil răspuns este că versetul nu se abate de la subiect, ci explică reacția lui Moise. Miriam și Aaron spun: ”Oare doar prin Moise a vorbit Domnul? N-a vorbit oare și prin noi?” Tora nu consemnează însă niciun răspuns din partea lui Moise. Tot ce ni se spune la sfârșitul versetului este: ”Și Domnul a auzit” (Numeri 12:2). Moise nu își justifică purtarea și nu își apără statutul. Dumnezeu este Cel care intervine și explică unicitatea profeției sale.

Și tocmai aici se află una dintre cele mai dificile probe ale smereniei. Este relativ ușor să te porți modest atunci când ceilalți te consideră modest. Uneori, chiar modestia poate deveni o formă subtilă de orgoliu: există oameni care renunță la cinstirea pe care alții le-o acordă tocmai pentru a fi admirați pentru această renunțare. Adevărata dovadă a modestiei și smereniei apare atunci când omul este acuzat de contrariul smereniei – adică de faptul că se consideră superior altora – și nu simte nevoia să-și apere imaginea.

Aceasta este reacția lui Moise. Miriam și Aaron sunt și ei profeți, iar întrebarea lor pune implicit sub semnul întrebării ideea că profeția lui Moise ar fi fost fundamental diferită de a lor. Un om preocupat de propria imagine ar fi simțit probabil nevoia să explice imediat că nu este arogant și că purtarea lui se datorează unei realități obiective: Dumnezeu îi încredințase într-adevăr un rang profetic unic. Însă Moise nu spune nimic. Nu pentru că acuzația ar fi fost adevărată, ci pentru că el nu simte nevoia de a controla felul în care este privit de ceilalți.

Talmudul, în tratatul Hulin 89a, face o comparație remarcabilă între Moise și Avraham. În Geneza 18:27, Avraham spune despre sine: ”Eu sunt doar praf și cenușă.” Prin contrast, atunci când poporul cârtește în pustiu, Moise și Aaron răspund: ”Ce suntem noi? Nu împotriva noastră sunt cârtelile voastre, ci împotriva Domnului!” (Exodul 16:8). Talmudul pune în contrast cele două formulări și afirmă că vorbele lui Moise și Aaron sunt ”mai mari” decât cele ale lui Avraham: Avraham se consideră pe sine ”praf și cenușă”, în timp ce Moise și Aaron nu își atribuie nici măcar această existență minimală, ci întreabă retoric: ”Ce suntem noi?”, sugerând că n-ar fi absolut nimic.

În esență însă, comparația talmudică poate fi înțeleasă ca indicând două dimensiuni ale smereniei. Omul se poate simți neînsemnat în fața lui Dumnezeu, fără ca aceast lucru să elimine în mod automat comparația pe care o face cu ceilalți, față de care se poate simți superior. În cazul lui Moise, însă, nici măcar darurile sale excepționale nu devin o sursă de importanță personală. În ochii lui, aceste daruri, oricât de unice sunt ele, nu sunt trofee, ci responsabilități. Nivelul pe care Dumnezeu i l-a acordat nu este un privilegiu personal, ci o obligație.

O distincție similară se regăsește și în Mesilat Ieșarim (cap. 22), celebra lucrare a rabinului Moise Haim Luzzatto, Ramhal. Smerenia adevărată, explică el, constă în refuzul omului de a-și atribui importanță ”pe orice considerent”. Chiar și atunci când un om are calități reale și incontestabile, el trebuie să înțeleagă că acestea sunt daruri primite de la Dumnezeu, menite să trezească recunoștință și responsabilitate, și nu un sentiment de superioritate față de ceilalți.

Poate că tocmai de aceea Moise a putut deveni primitorul și transmițătorul Torei. Talmudul (Sora 21b) afirmă că ”vorbele Torei nu dăinuie decât în cel care se socotește pe sine ca și cum nu ar exista” și leagă omiletic această idee de versetul din Iov 28:12 care afirmă: ”Iar înțelepciunea, de unde se găsește?”

Această idee nu presupune anularea personalității, ci înlăturarea propriului ego, care transformă fiecare dar într-o revendicare. Moise nu a fost măreț pentru că nu avea calități, ci pentru că nimic din ceea ce avea nu era folosit pentru a-și promova propria imagine. Tora spune despre el că ”nu s-a mai ridicat în Israel un profet asemenea lui Moise” (Deuteronomul 34:10), fără ca el însuși să simtă nevoia să spună aceasta despre sine.

Versetul despre smerenia lui Moise nu întrerupe, așadar, relatarea, ci îi dezvăluie sensul. Tora nu ne spune că Moise era smerit într-un moment în care toți îl lăudau, ci tocmai atunci când cei mai apropiați lui îl înțelegeau greșit și-l criticau. Și pentru că el nu simte nevoia să-și apere onoarea, în spațiul lăsat liber de tăcerea sa, Dumnezeu Însuși vorbește pentru el.

Șabat Șalom!

Abonează-te acum!

Dacă site-ul DvarTora ți se pare interesant și util, completează numele și adresa ta de email în formularul alăturat și vei primi prin email -- automat și gratuit -- fiecare comentariu nou publicat pe site.

ABONEAZĂ-TE!

Îți mulțumim! Am adăugat adresa ta în baza de date.