Credit foto: Unsplash | Greg Rakozy
Am avut ocazia, în ultima zi din ciclul marilor sărbători de toamnă din acest an, de Simhat Tora, să ascult o scurtă intervenție a unui rabin pe care îl stimez și îl urmăresc cu mare interes: rabinul Moshe Ohayon de la minianul sefard al sinagogii pe care o frecventez aici în Montreal, sinagoga Beth Zion. O simplă poveste hasidică, plină de miez, rostită în aproximativ trei minute, mi-a oferit o foarte importantă lecție de viață pe care aș vrea să o împărtășesc și cu voi.
Undeva în Europa de Est, în urmă cu ani, trăia un hasid care locuia în Lwow și făcea adesea călătorii dintr-un oraș într-altul. Într-o iarnă, mergând pe un drum pe care nu-l mai frecventase până atunci, hasidul s-a trezit la o răscruce de drumuri. Patru direcții separate se întâlneau în acel punct. Din păcate însă, din cauza viscolului, bățul pe care erau montate săgețile către fiecare direcție în parte lipsea. În jur, nici țipenie de om pe care să-l poată întreba cum să ajungă la destinație… Cum să afle hasidul nostru direcția corectă înspre care trebuie să-și îndrepte pașii?
Săpând și căutând prin mormanele de zăpadă din împrejurimi, hasidul a găsit în cele din urmă bățul cu săgețile. L-a dezgropat și l-a așezat vertical, însă problema nu fusese pe deplin rezolvată. Bățul avea patru săgeți bătute în cuie pe el, dar oare cum trebuia el poziționat exact, ca să se alinieze corect cu fiecare dintre destinații?
Ei bine – și poate că v-ați dat seama deja – răspunsul corect exista totuși, pentru că, deși nu știa nimic despre cele trei destinații pe care le avea dinainte, evreul nostru știa totuși ceva: știa care era direcția din care venise. Și așezând bățul cu săgețile astfel încât săgeata către Lwow să se potrivească cu drumul pe care mersese până atunci, celelalte trei săgeți s-au aliniat automat.
La fel – a explicat Rav Moshe – este și drumul nostru în viață. Uneori, nu știm calea cea dreaptă, drumul corect pe care să-l urmăm pentru a ajunge la destinația pe care ne-am propus-o. Însă știm de unde venim, ne cunoaștem originea și știm care este Sursa puterii noastre, știm Cine ne-a creat și cu ce ne-a înzestrat. Și dacă suntem dornici și capabili să aliniem corect acea ”săgeată”, acea direcție, să ne sincronizăm cu adevărat cu ea, vom descoperi și calea corectă prin care ne putem atinge țelul.
* * *
În comentariul său asupra primei pericope a Torei, Bereșit, rabinul Ovadia ben Iacov Sforno, din al cărui comentariu asupra Torei vă propun să ne inspirăm în acest an, oferă o idee deosebit de interesantă și cu o legătură strânsă cu povestea de mai sus.
În prima pericopă a Torei, Bereșit, asistăm la actul grandios al Creației, un proces care culminează în a șasea zi cu plăsmuirea ființei umane. Însă chiar în momentul în care Dumnezeu Se pregătește să creeze omul, textul biblic ne oferă o formulare neobișnuită și profund problematică. Versetul 1:26 din Geneza ne spune astfel: ”Și Dumnezeu a spus: «Să facem om în imaginea noastră, după asemănarea noastră!»”
Pentru orice cititor atent al textului biblic, acest plural (”să facem”) ridică o întrebare teologică majoră: Cui Se adresează Dumnezeu în acest verset? Cu cine Se sfătuiește Creatorul Unic al Universului?
Dacă privim în comentariul clasic al lui Rași, cel care deschide de obicei porțile înțelegerii ad litteram (pșat), aflăm că Dumnezeu S-a adresat curții Sale cerești, adică îngerilor (cf. Midraș Tanhuma și Bereșit Raba 8). Rași explică faptul că, înainte de a-l crea pe om, Dumnezeu S-a consultat cu îngerii pentru a ne transmite o lecție fundamentală de smerenie și conduită: cel mare nu trebuie să ezite să se consulte cu cel mai mic decât el și să-i ceară încuviințarea. Cu alte cuvinte, Tora acceptă chiar riscul ca pluralul ”să facem” să poată fi înțeles greșit (de către cei care simt nevoia să facă asta), pentru a ne învăța cât de importantă este modestia: dacă însuși Creatorul Universului este prezentat cerând sfatul creațiilor Sale, cu atât mai mult omul nu ar trebui niciodată să creadă că demnitatea sau autoritatea sa îl scutesc de obligația de a asculta și părerea altora.
Lecția este, fără îndoială, extrem de valoroasă, însă ea nu este singura pe care o putem desprinde din acest verset. Acolo unde Rași ne oferă o lecție despre caracter și smerenie, Sforno, marele filozof și medic al Renașterii italiene, preia ștafeta cu o altă idee.
În comentariul său asupra aceluiași verset, Sforno face o distincție magistrală între cele două cuvinte pe care Tora le folosește: בצלמנו (bețalmeinu) – „în imaginea noastră” și כדמותנו (kidmuteinu) – ”după asemănarea noastră”.
Prin expresia ”în imaginea noastră”, Sforno explică faptul că omul a fost înzestrat cu suflet și cu intelect, devenind astfel capabil să înțeleagă chiar și realitățile spirituale cele mai înalte. Iată exact cuvintele lui Sforno:
[Creat de Dumnezeu, omul este] o specie menită să trăiască veșnic, dat fiind că este predominant intelectuală. Procedând astfel, Dumnezeu a oferit, prin intermediul Torei Sale, posibilitatea de a înțelege natura ființelor pur spirituale, lipsite de trup, precum îngerii. Sufletului nostru i-a fost dată cheia pentru a înțelege câte ceva despre natura unor astfel de ființe.
Aceasta este o afirmație uimitoare, în special în context teologic. În această interpretare, omul posedă o demnitate metafizică remarcabilă: el nu este închis în limitele lumii materiale, ci are capacitatea de a înțelege și a se conecta cu realități spirituale care îi depășesc condiția fizică. Iar poate și mai uimitor este faptul că această idee magnifică nu este doar o invenție a lui Sforno, ea fiind confirmată chiar de textul biblic: „Totuși, l-ai făcut doar cu puțin mai prejos decât puterile cerești și cu glorie și splendoare l-ai încununat.” (Psalmi 8:6)
Și acesta este doar nivelul de bază, pentru că Sforno face încă un salt filozofic, bazat pe al doilea cuvânt din versetul nostru: כדמותנו (kidmuteinu) – ”după asemănarea noastră”.
Tora – ne spune Sforno – schimbă prefixul asociat acestui cuvânt. Omul nu este creat ”în asemănarea noastră” (așa cum am avut la bețalmeinu), ci ”după asemănarea noastră” (kidmuteinu), ceea ce sugerează o asemănare limitată. De ce limitată? Datorită unei comparații deosebit de interesante între oameni și îngeri.
În ciuda a ceea ce ne-am fi așteptat, omul nu este inferior îngerilor. Iată din nou comentariul lui Sforno:
Omul [a fost creat de Dumnezeu cu abilitatea de a acționa] în mod inteligent, asemenea îngerilor, însă el poate face aceasta din proprie inițiativă, spre deosebire de îngeri, care acționează doar sub constrângere divină. În această privință, deși îngerii sunt ființe cerești, ei nu seamănă cu omul. Din acest punct de vedere, omul seamănă ceva mai mult cu Dumnezeu Însuși decât îngerii, chiar dacă ”sălașul” nostru se află în regiunile inferioare ale Universului.
Aceasta este și ea o imensă revelație teologică, pe care omul ar trebui să o interiorizeze în fiecare moment al existenței sale. Îngerii, expresii pure ale voinței divine, nu posedă libertatea alegerii: ei împlinesc voia Creatorului fără a putea alege contrariul ei. Prin contrast, omul posedă un dar pe care îngerii nu îl au: liberul arbitru.
Și de aceea comparația din versetul pericopei noastre este imperfectă: pentru că omul posedă ceva ce îngerilor le lipsește. Tocmai pentru că are libertatea de a alege, omul are o scânteie de dumnezeire aparte, pe care ființele cerești, în ciuda înălțimii lor spirituale, nu o au.
Însă această calitate a omului implică și responsabilitate. Dumnezeu, în libertatea Sa absolută, acționează cu o forță constructivă, orientată către bine și creație. Omul are însă și potențialul de a abuza de darul pe care l-a primit și de a-și folosi liberul arbitru pentru a distruge sau a se opune voinței Creatorului său. Și de aceea responsabilitatea sa este imensă: pentru că el trebuie, în fiecare moment al vieții sale, nu doar să se bucure de faptul că poate alege, ci să se străduiască să aleagă binele.
* * *
Și aici – cred eu – intervine acea poveste hasidică cu care am debutat acest comentariu… Pentru că rolul nostru ca oameni în lume este să fructificăm potențialul cu care am fost înzestrați de Dumnezeu. Cum? ”Aliniind săgețile”, adică aducându-ne permanent aminte de locul de unde am plecat, de Cel care ne-a făurit și de povețele pe care El ni le-a transmis prin intermediul Torei pe care ne-a dăruit-o.
Ca oameni, nu suntem nici simple animale conduse de instincte și nici ființe cerești lipsite de libertatea alegerii. Suntem beneficiarii unui imens dar divin numit behira hofșit, adică libertatea de a alege. Fiecare decizie pe care o luăm, fiecare alegere de a face bine și de a ne abține de la rău, fiecare pas pe care îl facem pe drumul pe care Dumnezeu ne cheamă să mergem, este un moment în care ne justificăm titlul de a fi fost creați כדמותו (kidmuto) – ”după asemănarea Lui” – manifestând așadar acea fărâmă de asemănare divină prin care suntem capabili să aducem lumina lui Dumnezeu în lumea pe care El a creat-o și ne-a încredințat-o.
Șabat Șalom!
Opinii recente