Semne de intrebare

[POVESTEA CONTINUA sau UNDE POATE DUCE URA?]
In capitolul 31 al cartii Numeri, un episod tragic si violent revine in actualitate. In versetul 31.2, Dumnezeu ii porunceste lui Moshe: “Razbuna pe copiii lui Israel impotriva midianitilor, apoi vei fi adaugat la poporul tau.” Porunca este stranie din mai multe puncte de vedere: primul, pentru ca lui Moshe i se spune, scurt si pe sleau, ca va muri. Fara menajamente, fara perdea… Al doilea lucru straniu in aceasta porunca a lui Dumnezeu este aceea ca unul din ultimele lucruri care ii sunt poruncite lui Moshe este sa omoare, sa se razbune impotriva midianitilor. Al treilea lucru straniu este acela ca razbunarea evreilor trebuie indreptata asupra midianitilor (voi explica in continuare la ce ma refer), iar ultimul si poate cel mai important lucru este acela ca episodul in care midianitii incearca sa distruga spiritual poporul evreu si in care Pinchas ia atitudine, este practic o poveste incheiata deja in pericopa de saptamana trecuta, Pinchas. Si atunci, de ce ii spune Dumnezeu lui Moshe tocmai aceasta fraza?

Inainte de a raspunde la intrebare, sa ma tin de promisiune si sa explic la ce m-am referit cand am spus ca razbunarea este indreptata impotriva Midianului. In fond, asa dupa cum puteti vedea si din lectura rubricii “Pe scurt”, chiar pericopa Matot de saptamana aceasta se ocupa printre altele de modul in care trebuie tinute promisiunile. Asadar, pentru a raspunde la intrebarea “de ce razbunarea evreilor era indreptata asupra Midianului?”, o alta intrebare se impune: asupra cui altcuiva putea fi indreptata? Raspunsul comentatorilor, si ei preocupati cu aceasta problema, este urmatorul: asupra locuitorilor Tarii Moavului. In fond, si ei, la fel ca si midianitii, au pornit razboi impotriva evreilor. Insa diferenta este esentiala: daca moabitii urmeaza – aflam in pericopa de saptamana aceasta – sa fie deposedati de pamant de catre evrei, despre midianiti Tora ne spune doar ca au dorit sa lupte cu evreii, sa ii cucereasca si sa ii distruga fizic si spiritual. Daca despre moabiti se poate afirma ca au fost in “legitima aparare”, pentru ca (in ultima instanta) pornisera la razboi pentru a-si proteja pamanturile, locuitorii Midianului nu au avut nici un fel de justificare pentru atitudinea lor beligeranta si pentru toata coruptia morala pe care au incercat-o asupra evreilor.

Privind pericopele Balak, Pinchas si Matot, pe parcursul carora se desfasoara aceasta poveste, comentatorii Torei sunt chiar de parere ca midianitii au comis doua mari pacate, si ca acesta este motivul pentru care – in debutul pericopei Matot de saptamana aceasta – Dumnezeu le porunceste evreilor sa distruga Midianul. Cele doua pacate au fost ca au pornit la razboi fara nici un fel de motiv, pur si simplu pentru a ucide si a distruge, si ca au trimis in misiunea de corupere morala a evreilor pe insasi una dintre printesele lor, pe Cozbi. Iar cand o printesa a fost in stare sa se injoseasca intr-atat incat sa ajunga practic la prostitutie (si totul pentru simpla idee de a distruge poporul evreu), comentatorii (si in particular Rashi) sunt de parere ca aceasta este o dovada de URA. PUR SI SIMPLU URA! Iar pentru asta, Dumnezeu a semnat un verdict de condamnare la moarte pentru midianiti…

Si totusi, un lucru ramane inca neclar: de ce i s-a spus lui Moshe, in una dintre ultimele sale “intrevederi” cu Dumnezeu, sa ii distruga pe midianiti? De ce nu i s-a luat aceasta sarcina, pe care o putem numi cel putin “neplacuta”, de ce nu a fost lasat sa isi traiasca ultimele momente in liniste, fara razboaie si varsari de sange? Raspunsul este putin mai complicat, insa deosebit de interesant…

In ultima pericopa din Tora, Vezot Habracha, chiar inainte de a muri, lui Moshe i se arata Tara Canaanului de pe varful Muntelui Nevo. Acolo, in versetul Deuteronom 34.4, Tora ne face o precizare usor stranie: “Domnul i-a zis [lui Moshe]: «Aceasta este tara pe care am jurat ca o voi da lui Avraham, Itzhak si lui Iaacov […] Ti-am aratat-o, ca sa o vezi cu ochii tai…»” Precizarea la care ma refer este “sa o vezi cu ochii tai”. Cum adica “cu ochii tai”? Putea oare Moshe sa vada Tara Canaanului cu ochii altcuiva? Sau putea el oare sa o vada cu altceva decat cu ochii? Midrashul spune ca Dumnezeu i-a aratat lui Moshe Tara Canaanului cu tot ce avea ea la vremea respectiva, precum si cu tot ce urma sa se intample in ea dupa ce evreii vor fi luat-o in stapanire. Iar unul din lucrurile care au fost revelate atunci a fost ca la multe sute de ani distanta, in Ierusalim aveau sa fie construite si apoi distruse doua Temple. Si iata ca vorbind despre motivele pentru care cele doua Temple din Ierusalim au fost distruse, Talmudul indica pentru primul idolatria si coruptia morala (adica exact lucrurile pe care evreii le-au avut de infruntat in povestea din pericopele anterioare), iar pentru cel de-al Doilea Templu motivul invocat este sinat hinam (URA PUR SI SIMPLU!) Ura intre oameni, ura fara motiv, cu toate consecintele ei nefaste a fost motivul principal al distrugerii Celui de-al Doilea Templu din Ierusalim si tocmai pentru asta lui Moshe i s-a poruncit sa incerce sa elimine aceasta ura, distrugandu-i pe midianiti. Din pacate insa, lucrurile nu au “mers” cum ar fi trebuit: in finalul povestii, ni se spune ca fetele midianite si animalele si prada de razboi sunt pastrate de catre evrei in loc sa fie distruse…

Lui Moshe i s-a spus sa incerce sa opreasca precedentul distrugerii Templului, cu multi ani inainte ca istoria sa se repete. De eliminat sinat hinam este evident ca Moshe nu a reusit. Iar daca a reusit macar sa diminueze aceasta ura din lume, ramane sa confirme doar istoria, ramane sa confirmam noi, ramane sa aprecieze Dumnezeu…

[CARE SUNT PRIORITATILE?]
In capitolul 32, un episod cu o insemnatate deosebita este prezentat: doua triburi si jumatate (Gad, Reuven si jumatate din tribul Menashe) vin in fata lui Moshe cu o rugaminte: “Atarot, Dibon, Iaezer, Nimra, Heshbon, Eleale, Sebam, Nevo si Beon, tara aceasta pe care Domnul a lovit-o inaintea adunarii lui Israel, este un loc bun pentru vite, si robii tai au vite. Daca am capatat trecere inaintea ta”, ii spun ei lui Moshe, “sa se dea tara aceasta in stapanirea robilor tai si sa nu ne treci peste Iordan.” [32.3-5] Cu alte cuvinte, dupa o peregrinare de 40 de ani prin pustiu, doua triburi si jumatate din Israel nu vor sa intre in Tara Fagaduintei, ci vor sa ramana la este de Iordan, in Tara Moavului, incercand sa faca schimb de proprietate cu partea lor de mostenire. Raspunsul lui Moshe: NU!

In versetele 32.16-19, cele doua triburi si jumatate insista: “Vom face aici [la est de Iordan] ocoale pentru vitele noastre si cetati pentru pruncii nostri, apoi ne vom inarma in graba si vom merge inaintea copiilor lui Israel, pana ii vom duce in locul in care le este randuit. […] Nu ne vom intoarce in casele noastre mai inainte ca fiecare din copiii lui Israel sa fi pus stapanire pe mostenirea lui.” Iar Moshe raspunde din nou NU, insa ofera si un “indiciu” pentru ca aceste triburi sa primeasca totusi permisiunea de a ramane la est de Iordan: “Ziditi cetati pentru pruncii vostri si ocoale pentru vitele voastre si faceti tot ce ati spus cu gura voastra.” [32.24]

Care este diferenta? De ce a spus Moshe NU, pentru ca la cateva versete mai incolo sa spuna DA? Raspunsul este foarte simplu, Tora punctand din nou o nuanta peste care multi pot trece la prima lectura: ordinea… In prima rugaminte, reprezentatii celor doua triburi si jumatate indica drept motiv pentru cererea lor faptul ca doresc ca vitele sa aiba loc de pasunat. In cea de-a doua tentativa, vitele sunt mentionate din nou pe primul plan, insa “petitonarii” isi aduc aminte si de copiii pe care trebuie sa ii protejeze. Si abia in ultimul dintre citate, ordinea este stabilita definitiv, ea fiind – dupa cum indica Moshe – intai familia (copiii), apoi averea (vitele).

Asta e tot ce a dorit Moshe sa spuna: ca o decizie atat de importanta precum renuntarea la dreptul de proprietate din Eretz Israel, nu trebuie luata cu gandul la avere, ci in primul rand cu gandul la familie. O lectie valoroasa, pe care o putem aplica si – as spune eu – chiar ar trebui sa o aplicam si astazi…

Ce putem invata pentru astazi?

[A PREVENI SAU A TRATA?]
Un alt punct important pe care pericopa Masei de data aceasta il aduce in prim plan sunt AREI MIKLAT (cetatile de refugiu). Pe scurt, un om care a ucis pe cineva din greseala (un tribunal decide daca a fost omor din culpa sau crima cu premeditare) este condamnat la exil intr-un Ir Miklat (cetate de refugiu) in care trebuie sa ramana, intr-un fel de domiciliu fortat, pana la moartea Marelui Kohen. In cazul in care, in tot acest timp, cel care a ucis se aventureaza in afara cetatii, rudele victimei sale au dreptul sa il omoare, razbunand moartea apropiatului lor, si nimeni nu poate fi condamnat pentru aceasta din urma “crima”. Conceptul de “cetate de refugiu” este din start un pic straniu, insa lucrurile nu se opresc aici…

Pe langa ucigasi, in aceste cetati de refugiu mai locuiau si un alt grup de oameni, mult mai educati si mai intelepti, avand la vremea respectiva rolul aproximativ al unui rabin din zilele noastre: LEVITII. Prin insasi misiunea lor, aceia de a-i asista pe koheni in ritualul Templului, levitii calatoreau in intregul Israel, ocupandu-se si de educatia poporului si de bunul mers al tarii (pe plan spiritual, desigur). Iar acasa, in aceste Arei Miklat, levitii jucau pentru ucigasi si un rol social deosebit de important: faceau parte din programul de reabilitare al criminalilor.

Dar lista de lucruri ciudate nu se opreste aici… Privind mai in detaliu, sentinta care le era impusa acestor ucigasi din culpa este de asemenea foarte interesanta, pentru ca perioada in care un criminal trebuia sa ramana in Ir Miklat nu era clar definita in timp, ea tinand mai mult de circumstante… Ucigasii aveau dreptul de a parasi cetatea de refugiu numai la moartea Marelui Kohen!

In tratatul Makot, Talmudul ne spune chiar ca membrii familiei Marelui Kohen erau foarte ingrijorati. Nu neaparat ca va exista vreo incercare de asasinat al acestuia (desi in principiu nici acest lucru nu era total exclus), ci mai mult erau ingrijorati de faptul ca ucigasii din cetatile de refugiu se vor ruga ca Marele Kohen sa moara prematur, eliberandu-i mai devreme de pedeapsa domiciliului fortat. Pentru a contracara aceasta sumbra posibilitate, Talmudul povesteste ca mama Marelui Kohen venea in cetatile de refugiu si distribuia haine si alimente “prizonierilor”.

Din nou un lucru greu de inteles. Oare nu existau rude ale acestor criminali fara voie, care sa ii astepte cu mancare si haine la iesirea din “prizonierat”? Oare nu erau permise vizite in Arei Miklat? De ce atunci darurile oferite de mama Marelui Kohen valorau pentru cei din cetatile de refugiu mai mult decat libertatea? Cum reuseau aceste daruri sa actioneze pe post de “mita”?

Raspunsul este simplu, insa plin de semnificatii: cetatile de refugiu nu erau inchisori si nici lagare de detentie. Erau locuri unde oamenilor li se explica practic ca orice actiune necugetata poate avea urmari dramatice. Ucigasii din culpa erau permanent sub influenta vecinilor lor, levitii, aveau ocazia sa ii vada pe acestia ca modele de moralitate si corectitudine. Aveau ocazia sa vada marea grija si respectul pe care levitii il aveau fata de legile Torei si fata de ceilalti oameni.

Misiunea mamei Marelui Kohen nu era numai aceea de a distribui mancare. Era si aceea de a realiza o legatura sufleteasca cu acesti oameni a caror neatentie sau inconstienta de moment provocase moartea cuiva. De la mama Marelui Kohen, “prizonierii” invatau dragostea pe care o mama o poate avea pentru fiul ei si vedeau cum un om – pe cat de strain si necunoscut le este – poate fi dedicat total asigurarii unor conditii decente pentru ei, in locul prizonieratului lor. Prin actiunile mamei Marelui Kohen, ucigasilor li se dadea ocazia sa se gandeasca la cel pe care il omorasera si la familia lui, la dragostea, probabil la fel de puternica, pe care aceasta familie o avea pentru cel a carui viata o luasera. Iar dupa ce intelegeau ce este viata, a se ruga pentru moartea cuiva devenea un nonsens, chiar daca moartea Marelui Kohen ar fi insemnat eliberarea lor.

In inchisorile de astazi se uita deseori ca a preveni este mai usor decat a trata. Si, ceea ce este inca si mai trist, este ca in viata din afara inchisorilor, in educatia care este oferita oamenilor in general, acest lucru este la fel de uitat. In societatea moderna, se intampla deseori ca o inchisoare sa fie un loc unde “oamenii rai” sunt tinuti departe de societate. Exista foarte putine inchisori in care programele de reabilitare (morala, sociala sau spirituala) sunt puse in aplicare, cele mai multe din aceste inchisori luand fiinta foarte de curand in aceasta noua forma. Tora ne spune ca armele cele mai bune impotriva ideii de crima sau de violenta sunt EDUCATIA si PUTEREA EXEMPLULUI.

Desigur ca este mai comod sa judecam, sa dam sentinte de 10 ani pentru crima si sa le executam. Nu exista implicare prea mare, nu necesita efort. Insa – statisticile o dovedesc – de multe ori metoda da gres complet: multi dintre cei care au ucis si au fost pedepsiti pentru asta ucid din nou. Multi dintre cei care au furat ispasesc pedeapsa si fura din nou… Pentru ca timpul pe care l-au petrecut in inchisoare nu le-a dat niciodata ocazia sa se gandeasca cu adevarat la ceea ce au facut. Pentru ca mama Marelui Kohen nu a trecut niciodata pe la ei…

Este poate datoria noastra, a tuturor, ca macar inainte de o eventuala ajungere la inchisoare, in viata si societatea noastra cu care ne confruntam zilnic, sa ne dam seama ca suntem oameni, sa ne amintim ce inseamna aceasta si sa ne aratam unul altuia ceea ce mama Marelui Kohen avea puterea sa arate: O DRAGOSTE IMENSA PENTRU VIATA!

Hazak! si Shabat Shalom!

Share This