Credit foto: ChatGPT | OpenAI
La prima vedere, Tora îl prezintă pe Noah (Noe) într-o lumină aproape fără cusur: ”Noah era un om drept, integru în generațiile sale; cu Dumnezeu mergea Noah.” (Geneza 6:9) Într-o lume în care violența și corupția deveniseră normă, el reușise să rămână un om integru, fidel principiilor sale, fidel moralei impuse de Dumnezeu. Iar acest lucru nu era ceva lipsit de însemnătate. Uneori, simplul fapt de a nu te lăsa influențat de răul care există în jur presupune un curaj extraordinar, o tărie de caracter care merită scoasă în evidență.
Într-unul din cele mai cunoscute comentarii pe marginea acestui prim verset al pericopei, Rași oferă însă și o altă interpretare: ”Unii din rabinii noștri explică cuvântul בדורותיו (bedorotav) – «în generațiile sale» spre meritul lui Noah: că el a fost un om drept chiar și în generația sa, iar dacă ar fi trăit într-o generație de oameni drepți, ar fi fost și mai drept din pricina influenței pozitive a celor din jur. Alți rabini însă explică acest cuvânt în detrimentul lui Noah: în comparație cu generația lui a fost socotit drept, însă dacă ar fi trăit în generația lui Avraham, nici nu ar fi fost amintit (cf. Talmud, Sanhedrin 108a).”
Întrebarea dacă Noah a fost drept sau nu este deschisă. Iar răspunsul – în cazul în care chiar există un răspuns clar și neechivoc – nu este, după cum vedeți, deloc simplu.
Însă povestea lui Noah nu dă naștere doar acestei întrebări. Chiar considerându-l pe Noah drept, așa cum pare să sugereze Tora în interpretarea ei de bază (pșat), există o altă întrebare, poate la fel de incomodă, pe care suntem obligați să ne-o punem. Dacă Noah era într-adevăr atât de drept, de ce nu a reușit oare să salveze pe nimeni din afara propriei familii? Cum se face că un om atât de apropiat de Dumnezeu a rămas, în cele din urmă, singur în mijlocul unei generații condamnate la dispariție?
Întrebarea apasă greu asupra versetelor pericopei noastre.
În comentariul său, Sforno pare chiar s-o întărească. Comentând asupra ultimului verset al pericopei anterioare, ”Dar Noah a găsit bunăvoință în ochii Domnului” (Geneza 6:8), Sforno ne spune că nici măcar salvarea familiei lui Noah nu a fost neapărat o consecință a meritelor acestuia, ci un simplu act de bunăvoință divină. Tora ne spune că el a găsit חן (hen), adică ”bunăvoință în ochii Domnului”, un cuvânt care denotă un dar divin în esență nemeritat.
Mai mult, o tradiție rabinică ne spune că arca a fost construită vreme de 120 de ani, timp pe care Noah ar fi trebuit să-l folosească pentru a-i mustra, a-i inspira și, în ultimă instanță, a-i convinge pe semenii lui să revină pe calea moralității și a apropierii de Dumnezeu. Și totuși, cei 120 de ani au trecut și nimeni din generația lui Noah nu a fost inspirat să se schimbe. De ce? Explică tot Sforno: pentru că există o diferență fundamentală între a mustra și a educa.
Deși își mustra contemporanii pentru faptele lor corupte, care afectau buna rânduială a societății, el nu i-a învățat să-L cunoască pe Dumnezeu, binecuvântat fie El, și să umble pe căile Sale, cu toate că el însuși era un om drept și desăvârșit, atât în cunoaștere și înțelegere, cât și în fapte. Căci, într-adevăr, omul drept care se desăvârșește numai pe sine este vrednic să se salveze numai pe sine; însă cel care contribuie și la desăvârșirea altora este vrednic să-i salveze și pe aceștia, pentru că, în acest caz, există speranța că îi va determina să se căiască. – Sforno, comentariu la Geneza 6:8
Există o imensă diferență între a le spune oamenilor că greșesc și a-i ajuta să devină mai buni. Între a condamna un comportament și a oferi o alternativă. Între a avea dreptate într-o critică și a reuși să transmiți ceva din adevărul tău celorlalți.
Într-adevăr, Noah a rezistat corupției generației sale, însă nu a reușit să devină și un îndrumător al acesteia. A știut să se păstreze și să se salveze pe sine, dar nu a găsit calea de a-i ridica și pe ceilalți deasupra pedepsei pe care urmau să o primească.
* * *
Însă povestea nu se sfârșește aici…
Doar câteva versete mai târziu, întâlnim o observație care pare să ”îndulcească” aprecierea inițială legată de Noah. Comentând cuvintele ”Lui Noah i s-au născut trei fii: Șem, Ham și Iafet.” (Geneza 6:10), Sforno spune doar atât:
Din momentul în care a început să-i mustre pe oamenii generației sale, el a meritat să aibă fii. – Sforno la Geneza 6:10
La prima vedere, cele două afirmații par greu de împăcat. Mai întâi, Noah este criticat pentru că s-a limitat la a-și mustra contemporanii, fără să-i educe cu adevărat. Apoi, ni se spune că tocmai atunci când a început să-i mustre, a devenit vrednic să aibă copii.
Contradiție? Poate că nu.
Efortul său față de semeni nu a fost complet lipsit de valoare. Atunci când Noah a încetat să se preocupe exclusiv de propria integritate și a încercat – chiar dacă poate sângaci sau ineficient – să influențeze comportamentul contemporanilor săi, ceva s-a schimbat fundamental în el.
Sunt convins că nu spun aici lucruri noi și că mulți din cei care au copii vor găsi mult adevăr în cele ce urmează…
Există o legătură foarte profundă între capacitatea de a te preocupa de ceilalți și aceea de a fi părinte. Un părinte nu poate trăi preocupat doar de propria persoană. Din momentul în care apare un copil, bunăstarea acestuia devine parte integrantă din propria bunăstare, din propria responsabilitate. Nevoia de a transmite mai departe valorile după care te ghidezi nu mai există doar la nivel de teorie, ci capătă o profundă conotație pragmatică. Nu mai este suficient să știi tu însuți ce este drept, ci faptul de a fi părinte te obligă să găsești și modul de a transmite această înțelegere mai departe.
Oricine a încercat să educe un copil – fie din postura de părinte, fie din cea de educator sau supraveghetor – știe că nu este suficient să-i spui copilului ce nu are voie să facă. Interdicțiile sunt evident necesare, dar ele nu pot înlocui explicația, exemplul personal, răbdarea. Un copil poate învăța să evite ceva din teama de a nu fi pedepsit, dar dacă nu înțelege în final motivația acelei interdicții și consecințele încălcării ei, demersul nu este încununat de succes. Succesul educației este măsurat în modul în care reușim să cultivăm în copii capacitatea de a discerne singuri între bine și rău, de a-i pregăti pentru viața pe care urmează, mai devreme sau mai târziu, să o trăiască fără noi, maturi și independenți.
Și același lucru este valabil și dincolo de familie. Într-o comunitate, într-o societate, chiar și în relațiile dintre prieteni, este relativ ușor să vedem greșelile celorlalți. Avem adesea opinii foarte clare despre ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să facă oamenii și despre cum ar trebui ei să se comporte. Însă infinit mai greu este să le putem oferim un sfat bun, un model, o direcție, ceva care să-i ajute efectiv să se schimbe.
De multe ori, critica ne oferă satisfacția că am avut dreptate, dar nu produce nicio transformare în persoana căreia îi este adresată. Cel criticat se simte judecat, se apără, se îndepărtează. Educația adevărată presupune cu totul altceva: să-ți asculți interlocutorul, să-i înțelegi poziția și dificultățile cu care se confruntă, să ai răbdare și, mai ales, să crezi că schimbarea este posibilă.
Carența lui Noah (dacă îi putem spune așa) a fost aceea că, după primul pas către responsabilitate – un pas important și valoros, fără îndoială – s-a oprit. A identificat problema, și-a mustrat semenii, dar n-a reușit să le transmită o soluție, un leac la problemele lor.
Indubitabil, Noah a fost un om drept și bun. Tora însăși ne spune asta. Dar a fi un om bun nu este același lucru cu a face lumea mai bună. Prima este o datorie față de propria conștiință. A doua presupune conștientizarea ideii că binele pe care îl cultivăm în noi înșine n-ar trebui să se oprească la noi.
Poate că aceasta este una dintre cele mai importante întrebări pe care ar trebui să ni le punem după lectura pericopei Noah: nu doar dacă trăim potrivit valorilor corecte și morale, ci și dacă reușim să transmitem ceva din ele celor cu care intrăm în contact și celor care vin după noi. Pentru că ceea ce lăsăm în urmă nu se măsoară doar prin felul în care ne-am trăit propria viață, ci și prin binele pe care i-am ajutat pe alții să-l descopere.
Șabat Șalom!
Opinii recente