Ceea ce încerc să fac în aceste zile nu este întotdeauna un lucru ușor. Pentru că nu am putut redacta și publica anul trecut comentarii pe marginea tuturor secțiunilor rugăciunii de Șmone Esre, încerc acum să public două seturi de comentarii săptămânale: unul din ciclul de anul trecut, dedicat rugăciunii, și unul de anul acesta, legat de pericopa curentă.

Săptămâna aceasta însă misiunea mea este mult mai simplă. Și asta pentru că pericopa Vaiețe introduce în fapt însăși noțiunea de rugăciune. Episodul visului lui Iaakov, cel în care el vede ”îngerii lui Dumnezeu urcând și coborând pe [scara cerurilor]” (Geneza 28:12), este și cel pe care rabinii Talmudului îl asociază cu instituirea rugăciunii de seară. În tratatul Brahot 26b, Talmudul îi identifică pe cei trei patriarhi ca fiind inițiatorii celor trei rugăciuni zilnice: de dimineață (Avraham), de după-amiază (Ițhak) și de seară (Iaakov). Este un subiect pe care l-am abordat pe larg în comentariul legat de ”personalizarea” rugăciunii (anul trecut) și l-am amintit totodată și în alte ipostaze, cum ar fi în comentariul ”Locul sfințește omul”  (în urmă cu trei ani).

Acesta este motivul pentru care în această săptămână am decis să public un singur comentariu care să pornească desigur de la pericopa Vaiețe, dar care să atingă și subiectul rugăciunii pe care îl avem încă în discuție.

Povestea este simplă. Iaakov pleacă din Beer Șeva și merge către Haran. Se oprește într-un loc pentru a înnopta și are celebrul vis cu scara cerurilor pe care l-am amintit anterior. Dumnezeu îi vorbește și îi spune că va avea urmași nenumărați care vor moșteni țara promisă lui Avraham și Ițhak, că va fi o binecuvântare pentru toate familiile pământului și că Dumnezeu va veghea în permanență asupra lui. Confruntat cu această viziune, Iaakov realizează — proaspăt trezit din somn — că locul în care se află este special și rostește următoarele cuvinte:

Cu siguranță Domnul este în acest loc și eu nu am știut! […] Cât de înfricoșător este locul acesta! Aceasta este însăși casa lui Dumnezeu și aceasta este poarta cerurilor! — Geneza 28:16-17

Desigur, un episod care nu poate stârni decât invidie… Iaakov se află în ”casa lui Dumnezeu”, la ”poarta cerurilor”, în locul în care Îl poate percepe cel mai de aproape pe Atotputernic, în locul care favorizează maxim interacțiunea între uman și divin. Câți dintre noi nu și-ar dori oare să fie în aceeași postură, în același loc cu cel în care a stat odinioară Iaakov? Câți nu și-ar dori ca rugăciunile pe care le rostesc să găsească poarta cerurilor? Ce nu am da oare să cunoaștem ”rețeta” unei astfel de întâlniri, să știm ce și cum să facem pentru a o reproduce?

Ei bine, există o explicație care pornește de la scrierile hasidice și care oferă nici mai mult și nici mai puțin decât exact această ”rețetă” mult căutată. Cheia se află chiar în versetele de mai sus și ea pune rugăciunea iudaică într-o lumină cu totul specială.

În ebraică, primele cuvinte ale versetelor menționate anterior sunt: אכן יש ה’ במקום הזה ואנכי לא ידעתי — ”ahen ieș Hașem bamakom haze ve’anohi lo iadati”. Traducerea pe care am oferit-o (”Cu siguranță Domnul este în acest loc și eu nu am știut!”) este corectă, însă — conform acestei interpretări — incompletă, deoarece unul dintre cuvintele în ebraică este redundant și trebuie explicat suplimentar. Acel cuvânt este termenul אנכי — ”anohi”. La origini nici măcar un cuvânt în ebraică ci în egipteană (și de asemenea — foarte interesant — primul cuvânt din Cele Zece Porunci), cuvântul אנכי înseamnă simplu:”eu” (pronumele personal, persoana I singular). Problema este însă că în ebraică — la fel ca și în română de altfel — conjugările verbelor includ în forma lor (în special la timpul trecut și viitor) și persoana, nefiind necesară menționarea ei în mod explicit. Astfel, putem spune fără probleme הייתי — ”am fost”, באתם — ”ați venit” sau יקרא — ”va citi” în loc de ”eu am fost”, ”voi ați venit” sau ”el va citi”.

Rabinul hasidic Pinhas HaLevi Horowitz (Polonia și Germania; 1731-1805) pornește de la această aparentă redundanță pentru a formula o idee absolut uimitoare: fraza אנוכי לא ידעתי (”anohi lo iadati”) poate fi tradusă și prin sintagma pe mine (אנוכי) nu m-am știut”.

Ce obținem din această interpretare inedită? Ideea că rugăciunea în iudaism nu este doar o formă de venerație. Ea este o forță transformatoare și o ”călăuză”, care ne ajută să ajungem mai aproape de Dumnezeu. Și ce trebuie rugăciunea să conțină? Un abandon temporar de sine. ”Uitând” pentru un moment de noi înșine, făcând abstracție (măcar temporar) de propriul ego și punându-ne propriile dorințe în plan secund, creăm în sufletul și mintea nostră un ”spațiu” în care Dumnezeu poate exista. ”Să-mi facă un Sanctuar și Eu voi sălășlui în mijlocul lor.” — spune Tora în Exodul 25:8. În mijlocul lor, nu în mijlocul locului. Crearea Sanctuarului (Mișkan) este o întreprindere care ne permite să Îi ”deschidem poarta” lui Dumnezeu. Iar o celebră maximă hasidică spune că ”Dumnezeu poate fi găsit în orice loc în care este lăsat să intre.” Și aceasta este ideea pe care versetul pericopei noastre o aduce în prim-plan. Aceeași idee cu cea pe care Dumnezeu Însuși a folosit-o — conform Kabalei — atunci când S-a retras în Sine Însuși (țimțum) pentru a putea genera un spațiu gol în care să creeze lumea.

În Geneza 18:27, Avraham spune: ”Eu sunt doar praf și cenușă.” La Akeida, Ițhak se lasă adus ca ofrandă pe altar pentru a îndeplini porunca divină. Iar în pericopa Vaiețe, Iaakov Îl descoperă pe Dumnezeu doar atunci când ”nu se mai știe pe sine”.

Aceasta este rugăciunea în iudaism. Chiar în puterea nopții și întunericului, lumina lui Dumnezeu poate ajunge până la noi. Cum? Închizând ochii la propriile noastre nevoi și deschizând sufletul pentru o relație adevărată. Sau, după cum spunea rabinul Sacks:

Trecând dincolo de persoana întâi singular, putem ajunge, asemenea lui Iaakov, să spunem: ”nu mă știu pe mine”. Acolo, în tăcerea lui ”eu”, putem întâlni cu adevărat pe ”Tu” al lui Dumnezeu. — Rabin Jonathan Sacks

Șabat Șalom!

Share This