Săptămâna aceasta am fost într-o mare dilemă legată de subiectul comentariului. Să vorbesc oare despre istoria rugăciunii de Șmone Esre sau despre textul propriu-zis al rugăciunii? Ambele variante, desigur, ar fi prezintat un oarecare interes, fiecare în felul său… Dacă vorbeam despre istorie, am fi aflat desigur mai multe detalii despre obârșia rugăciunii iudaice în general, ce a însemnat ea pentru înaintașii noștri, cum s-a modificat ea în timp și în ce măsură sensul ei de odinioară este încă valabil astăzi. Dacă vorbeam despre textul propriu-zis al rugăciunii, am fi ajuns desigur să remarcăm subtilitățile acestuia, particularitățile lui, modul în care el ne oferă, cu fiecare lectură, noi și noi semnificații sau, poate, aceleași semnificații întărite și aduse mai mult în actualitate.

Șansa (sau providența) a făcut însă ca fragmentul următor din rugăciunea de Șmone Esre să ofere șansa ambelor abordări, așa că în ceea ce urmează vă propun să vom explorăm împreună o particularitate interesantă a textului primei binecuvântări din Șmone Esre.

ברוך אתה ה’ אלקינו ואלקי אבותינו, אלקי אברהם, אלקי יצחק, ואלקי יעקב — [Binecuvântat ești Tu, Doamne, Dumnezeul nostru și Dumnezeul părinților noștri], Dumnezeul lui Avraham, Dumnezeul lui Ițhak și Dumnezeul lui Iaakov…

Ați observat, chiar și în traducere, de câte ori rostim — în această primă binecuvântare — Numele lui Dumnezeu? El este în primul rând ”Domn” și ”Dumnezeu al nostru”, pentru ca mai apoi să-L amintim ca fiind Dumnezeu al patriarhilor. Însă nu oricum Îl amintim! Textul nu spune ”Dumnezeul lui Avraham, Ițhak și Iaakov”, ci Îl ”personalizează” pe Dumnezeu, în mod unic, pentru fiecare din acești trei patriarhi: ”Dumnezeul lui Avraham, Dumnezeul lui Ițhak și Dumnezeul lui Iaakov”. Care să fie explicația?

Într-un celebru și totodată uimitor pasaj în Tratatul Brahot, rabinii Talmudului ne oferă o lecție despre pluralism, diversitate și complexitate semantică. Întrebarea pe care Talmudul o formulează și apoi încearcă să o rezolve este următoarea:

A fost spus: Rabinul Iosi ben Hanina a spus: ”Rugăciunile au fost instituite de către patriarhi.” Rabinul Iehoșua ben Levi a spus: ”Rugăciunile au fost instituite pentru a înlocui sacrificiile zilnice [din Templu].” — Talmud, Brahot 26b

Dacă ar fi să încercați să răspundeți la această dilemă, ce ați alege? Patriarhi sau Templu? De ce par să fie legate mai mult rugăciunile? Sau poate, v-ați pune simplu întrebarea: ”Chiar contează dilema asta?” și ați trece mai departe…

Ei bine, să încercăm să răspundem mai întâi la ultima întrebare, care nu e deloc simplă. Aparent, dilema este doar una de ordin istoric, caz în care am fi tentați poate să căutăm dovezi istorice pentru elucidarea ei. Poate am căuta documente care să ateste una sau cealaltă dintre versiuni. Poate am încerca să asociem textul cunoscut al rugăciunii de Șmone Esre cu stilul altor texte din diverse perioade, pentru a-i determina perioada și a vedea dacă el se încadrează în perioada patriarhilor sau în cea, ulterioară, a Tabernacolului și Templului din Ierusalim. Poate am încerca alte metode…

Însă toate aceste inițiative ar fi sortite eșecului, pentru că întrebarea adresată de Talmud nu are de fapt un sens istoric, ci unul semantic, aproape metaforic!

În Tabernacol și, mai apoi, în Templul din Ierusalim, ritualul era fix, bine determinat. Orele pentru sacrificii erau bine precizate. Pașii pentru fiecare operațiune erau imuabili; orice abatere, cât de mică, putea invalida întregul sacrifiu. Dacă rugăciunea de Șmone Esre ar fi fost exclusiv inspirată din acest ritual, atunci și ea ar fi avut o structură, un text și, mai ales, o semnificație a acelui text — toate fixe. Ei bine, atât structura cât și textul rugăciunii de Șmone Esre sunt într-adevăr fixe. În cadrul ritualului sinagogal — cu excepția unor intercalări personale relativ minore (cum ar fi, de exemplu, rugăciuni pentru sănătatea bolnavilor) și cu excepția a diferențelor minore de rit (așkenaz / sefard) — Șmone Esre este rostită de către fiecare enoriaș practic la fel dimineața, după-amiaza și seara, practic la fel pe tot parcursul anului (și aici există mici excepții și intercalări), și la fel în fiecare zi de lucru a săptămânii.

Și aici intervine întrebarea principală: Cum poate fi oare o rugăciune atât de rigidă? Cum poate ea să nu țină seama de diferențele de vârstă, personalitate, preocupări, motive etc ale celor ce o rostesc, de particularitățile situației date sau ale comunității?

Continuă Talmudul în explicația sa:

În concordanță cu explicația rabinului Iosi ben Hanina: Avraham a instituit rugăciunea de dimineață, precum este scris: ”Avraham s-a sculat dimineața către locul unde stătuse în picioare înaintea Domnului” (Geneza 19:27) și ”stat în picioare” înseamnă doar rugăciune, precum este scris: ”Acolo Pinhas a stat în picioare și s-a rugat.” (Psalmi 106:30) Ițhak a instituit rugăciunea de după-amiază, precum este scris: ”Ițhak a ieșit să mediteze pe câmp către seară” și ”meditație” înseamnă doar rugăciune, precum este scris: ”O rugăciune a celui nevoiaș, când și-a revărsat meditația înaintea lui Dumnezeu.” (Psalmi 102:1) Iaakov a instituit rugăciunea de seară, precum este scris: ”Iaakov a întâlnit locul” (Geneza 28:11) și ”întâlnire” înseamnă doar rugăciune, precum este scris: ”Nu te ruga pentru poporul acesta, nu înălța nici cereri, nici rugăciuni pentru ei și nu încerca să te întâlnești cu Mine” (Ieremia 7:16) — Talmud, Tratatul Brahot 26b

Trei rugăciuni, una rostită dimineața, alta după-amiaza și alta seara, fiecare de către unul dintre patriarhi. O ”stare în picioare” — עמידה, o ”meditație” — סיחה și o ”întâlnire” — פגיעה. Trei ipostaze, trei momente și, în ultimă instanță, trei expresii particulare ale unei relații personale și unice cu Dumnezeu și lumea.

Avraham a fost omul dimineții. El a considerat lumea ca pe o permanentă provocare, o invitație din partea omenirii și a lui Dumnezeu de a veni cu curaj în întâmpinarea nedreptății, indiferenței sau suferinței. Avraham s-a rugat lui Dumnezeu pentru salvarea altora, chiar atunci când erau vinovați fără tăgadă. S-a rugat lui Dumnezeu și L-a acuzat chiar de potențială nedreptate doar ca să obțină o promisiune de salvare (a se vedea episodul cu Sodoma și Gomora — cap. 19 din Geneza). Avraham a fost un luptător, un om al bunătății față de semeni și un deschizător de drumuri pe calea monoteismului și atașării de Divinitate. Și așa începe și ziua dimineața, cu credință, energie, dorință de schimbare, forță și elan.

Ițhak a fost omul după-amiezii. El a fost în toată viața lui nu un deschizător de drumuri, ci o persoană care le-a bătătorit și întărit. Energia sa nu a stat în inițiativa creatoare, ci în tenacitatea și devotamentul cu care a urmat calea deschisă către Dumnezeu (în ”dimineața” credinței iudaice) de către părintele lui, Avraham. Ițhak a fost cel care a săpat din nou fântânile lui Avraham (Geneza 26:18), care a urmat credința lui Avraham, care a ascultat de Dumnezeul lui Avraham fără ezitare și fără deviere, care a trecut prin încercarea cea mai mare, aceea la care chiar tatăl său Avraham l-a supus: Akedat Ițhak — Sacrificarea (sau Sacrificiul?) lui Ițhak. Ițhak a fost singurul dintre patriarhi care nu a ieșit niciodată din Țara Canaanului și despre viața căruia Tora ne oferă cele mai puține detalii. Însă și el, ca și părintele său, își regăsește locul între tipologiile umane, venind în felul său înaintea lui Dumnezeu în rugăciune. Pentru toate acestea — și probabil și pentru altele — rugăciunea lui Ițhak este doar o ”meditație”, o rugă rostită pe câmp, departe de lume, în cel mai liniștit loc posibil și în cel mai (potențial) ”anost” moment al zilei, după-amiaza, când lucrurile își urmează doar cursul firesc și schimbarea nu este în elementul ei.

Iar Iaakov a fost omul serii, al nopții. Ea și-a rostit rugăciunea în întuneric, într-un loc necunoscut și periculos, în timp ce fugea de fratele său Esav care jurase să îl omoare. Ce poate fi mai înfricoșător? Dacă privim atent însă, toată viața lui Iaakov a fost de faptul o serie lungă de pericole și încercări. Și numai credința și sprijinul lui Dumnezeu, pe care L-a avut aproape, l-au făcut să meargă înainte și să răzbată. Pentru Iaakov, rugăciunea a însemnat legătura cu speranța însăși, cu lumina care alungă noaptea. În acel loc în care s-a rugat, în locul în care a fost instituită rugăciunea de seară, Iaakov L-a întâlnit pe Dumnezeu ca pavăză și scut, ca apărător al celor fără de apărare, a văzut scara care unea cerul cu pământul și — într-un episod similar către finalul poveștii sale, tot noaptea — și-a primit numele care l-a consacrat în istorie: Israel — ”cel care s-a luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și a ieșit biruitor.” (Geneza 28:32)

Trei rugăciuni — trei modele de existență, trei momente în timp, în cursul zilei. Un moment de elan, unul de continuitate și unul de izbândă. Trei stări de spirit: curaj, respect față de înaintași și teamă. Trei personalități: de luptător, de continuator și de victimă. Trei stiluri de rugăciune: cu aplomb, meditativ și temător. Trei vârste poate, sau etape ale vieții : tinerețe, maturitate și senectute. Și simbolistica poate continua…

Aceste trei modele, momente, stări de spirit, personalități, stiluri și vârste sunt surprinse așadar și de rugăciunea de Șmone Esre. Pentru ca fiecare din cei care se roagă, oricine ar fi, să se poată de fapt regăsi pe sine. Păstrând unitatea ritualică și comunitară prin rostirea acelorași cuvinte, rugăciunea iudaică ”personalizează” experiența interacțiunii cu Dumnezeu, invitând pe fiecare dintre noi să o  interiorizăm distinct, să o adaptăm semantic propriilor noastre nevoi, să o transformăm într-o adevărată unealtă de comunicare cu Atotputernicul, ”asortată” perfect umanității unice a fiecăruia.

Aceasta este practic concluzia la care ajunge în final și Talmudul, ”amalgamând” elegant pozițiile rabinului Iosi ben Hanina și a rabinului Iehoșua ben Levi. O concluzie nu doar de înțelepciune rabinică, ci și o acceptare și oficializare / instituționalizare a diversității și pluralității umane care transcende șabloanele și structura:

Patriarhii au instituit rugăciunile, iar rabinii au găsit pentru ele o bază (și) în ritualul sacrificiilor.

O temă de gândire și inspirație — cred și sper eu — pentru fiecare dintre noi, în toate rugăciunile noastre viitoare…

Șabat Șalom!

Share This