Nu, întrebarea pe care am ales-o ca titlu pentru comentariul din această săptămână nu are legătură cu celebrul episod în care regele Solomon decide care este mama adevărată a unui copil pe care și-l disputau două femei (Regi I 3:24:27). Despre acel episod și despre complicata noțiune de ”drept vs bine” există deja un eseu pe site-ul DvarTora, pe care vă invit să-l lecturați.
Acum însă, întrebarea este generică, deși la prima vedere un pic stranie: atunci când unei femei i se naște un copil, cine este mama copilului? Ei bine, în uriașa majoritate a cazurilor mama este desigur chiar femeia în cauză. Însă există și cazuri atipice, în care chestiunea este mult mai dificil de adjudecat. Primul exemplu este cel al înfierii, când există practic două seturi de părinți, cei biologici și cei adoptivi. Și există și cazuri chiar și mai atipice, cum este spre exemplu cel de care ne vom ocupa în continuare…
Cine este mama copilului în cazul în care un ovul este recoltat de la o femeie și implantat în uterul unei alte femei? Pe de o parte, mama-donatoare conferă copilului zestrea sa genetică. Pe de altă parte, mama-gazdă poartă respectivul copil în pântec în timpul sarcinii și apoi tot ea este cea ca îi dă efectiv naștere. Cine este așadar mama?
Ne putem gândi la mai multe variante:
- Mama este femeia donatoare
- Mama este femeia care îl naște
- Copilul nu are (legal) nicio mamă
- Copilul are două mame
- Mama copilului este decisă în urma unui proces juridic (pe ce criterii?)
- Mama copilului rămâne în dubiu
În anii ‘70-80, unul din rabinii cei mai de seamă ai Israelului modern, rabinul Șlomo Goren, rabin al forțelor armate israeliene și șef-rabin al Israelului între 1972-1983, a oferit o decizie halahică în această privință pornind de la interpretarea unuia din versetele de debut ale primeia din cele două pericope pe care le citim în această săptămână. Iată versetul:
Domnul i-a vorbit lui Moșe spunând: ”Vorbește copiilor lui Israel, spunând: «Când o femeie concepe și naște un copil băiat, [femeia] să fie impură timp de șapte zile.»” – Leviticul 13:1-2
Ca fapt divers, trebuie să precizez că în iudaism conceptele de ”puritate” (טהרה – ”tahara”) și ”impuritate” (טומאה – ”tuma”) sunt deosebit de vaste. În aceste rânduri, nu îmi propun să le abordez sau clarific, deoarece nu acesta este subiectul eseului de față. Însă dacă doriți o explicație ceva mai amplă pe marginea acestor concepte, vă recomand să citiți acest eseu publicat în urmă cu doi ani. Revenind însă la subiectul nostru…
Cuvântul pe care se bazează explicația și interpretarea rabinului Goren este unul pe care îl putem trece cu vederea foarte ușor: ”când o femeie concepe”. La prima vedere, verbul ”a concepe” pare o parte integrantă din structura propoziției. Însă la o analiză mai atentă remarcăm că de fapt el nu este necesar pentru a înțelege legea Torei. În iudaism, impuritatea rituală se declanșează în momentul nașterii, nu în cel al concepției. Ce semnificație are așadar – în cadrul discuției despre puritate și impuritate rituală – sintagma ”când o femeie concepe”?
Conform rabinului Goren, acest fragment și verbul ”a concepe” în particular vine să ne învețe altceva, respectiv faptul că momentul concepției este cel care determină cine este mama. Astfel, în cazul în care ovulul provine de la o mamă evreică iar mama-gazdă este neevreică, copilul este – conform acestei interpretări – evreu. Dacă însă mama-donatoare este neevreică iar mama-gazdă este evreică, copilul este considerat neevreu și este necesară un proces de convertire la iudaism în cazul în care părinții doresc acest lucru.
Nu toate autoritățile rabinice împărtășesc opinia rabinului Goren. Unii rabini explică faptul că relația dintre mamă și copil presupune un proces dinamic și nu este condiționat doar de momentul efectiv al concepției. În timpul sarcinii, mama nu este doar un simplu incubator în care copilul se dezvoltă. Deși originile sale genetice pot fi diferite, fătul devine cumva, în timpul sarcinii, (și) o parte din corpul mamei care îl poartă în pântec. Astfel, la întrebarea ”cine este mama?”, unii rabini răspund că embrionul preia identitatea mamei-gazdă, indiferent de identitatea mamei-donatoare.
Interesant însă este și faptul că acest tip de divergențe nu se rezumă în iudaism doar la procesul de transplantare a ovulelor dintr-o mamă-donatoare într-o mamă-gazdă. O discuție similară (deși cu concluzii diferite) apare și în cazul transplantului de organe. Cui îi aparține de fapt un organ transplantat? Persoanei care l-a donat sau celei care îl primește? În mod normal, ne-am gândi că organul donat preia identitatea persoanei care îl primește, devenind parte integrantă din aceasta. Și aceasta este și concluzia legii mozaice: organul aparține primitorului, cu toate consecințele care decurg din acest fapt. Spre exemplu, atunci când persoana care a primit un organ moare, organul este înhumat împreună cu primitorul, nefiind necesar un nou ”transplant” post-mortem pentru a-l ”returna” donatorului. Idem și în cazul altoirii plantelor: o creangă provenită dintr-un copac aflat în primii trei ani de viață (numit orla în iudaism) preia identitatea copacului-gazdă odată cu altoirea. Fructele produse de respectiva creangă sunt permise consumului, chiar dacă în mod normal fructele unui copac orla sunt interzise până când pomul atinge vârsta de trei ani.
Însă în cazul unui copil, lucrurile sunt mai complicate. Un copil (sau copil în devenire, respectiv ovul, apoi embrion și făt) nu este un simplu obiect și nici un organ. El este într-adevăr, până la naștere, cumva o parte din corpul femeii care îl poartă în pântec. Însă acel copil are și o identitate proprie. După naștere, acea identitate proprie este incontestabilă: copilul este o persoană în toată puterea cuvântului, un individ și nicidecum o ”anexă” sau ”proprietate” a cuiva. Însă identitatea proprie există într-o formă oarecare – conform legii mozaice – și înainte de naștere. Și în jurul acelei identități prenatale se circumscrie discuția de față. Este copilul din pântec doar o parte din corpul mamei? Este el o ființă complet distinctă care doar crește în corpul mamei? O combinație? Altceva?
Răspunsul nu este simplu. Iar implicațiile acestui răspuns sunt complexe, inclusiv permisibilitatea avorturilor în iudaism și, desigur, relațiile dintre părinți și copii.
Care este însă concluzia legii mozaice? Ea nu există efectiv, cel puțin nu într-o formă care să elimine absolut toate dubiile. Autoritățile halahice continuă să dezbată problema, iar balanța răspunsului final înclină când într-o direcție, când într-alta, în funcție de greutatea pe care fiecare rabin în parte o atașează diverselor surse biblice, talmudice sau midrașice.
Întrebarea este însă interesantă și actuală. Iar știința actuală are și ea un cuvânt de spus, cu toate că nu întotdeauna unul concludent halahic. În februarie 2001, cercetătorii au anunțat descoperirea că genomul uman nu conține o sută de mii de gene, așa cum se credea inițial, ci doar aproximativ douăzeci de mii. Acest rezultat surprinzător a condus oamenii de știință către concluzia că nu există suficiente gene pentru a determina neechivoc, doar pe considerente genetice, comportamentul uman. Altfel spus, ceea ce facem, ceea ce devenim, modul în care ne comportăm și interacționăm unii cu alții și cu mediul în care trăim nu este doar rezultatul geneticii, ci și al educației și creșterii pe care o primim. Când acționăm într-un fel sau altul, când luăm decizii sau evităm să le luăm, o facem nu doar pentru că așa ne-a făcut ”mama natură”, ci și pentru că am fost expuși la un anumit proces de creștere, de educație, de îngrijire. Dacă procesul se modifică, se modifică și rezultatul său, respectiv însăși identitatea noastră.
În versetul pericopei noastre, Tora ne vorbește despre cine suntem și cum definim relațiile pe care le avem atât cu originea noastră genetică, cât și cu mediul în care ne dezvoltăm. Și după cum concluziona chiar rabinul Sacks:
Știința contemporană oferă și ea un nou comentariu asupra străvechii fraze din pericopa acestei săptămâni: ”când o femeie concepe și naște”. Atât concepția (zestrea genetică), cât și gestația (mediul biologic în care se dezvoltă embrionul) joacă un rol în formarea unui copil. Noțiunea de maternitate comportă două aspecte: unui genetic și unul gestațional, de natură și îngrijire. Și aceasta este o idee care contribuie la îmbogățirea profunzimii semantice a cuvântului permanent reînnoit al lui Dumnezeu. – rabin Jonathan Sacks
Șabat Șalom și un călduros ”La mulți ani!” Statului Israel, a cărui aniversare de 70 de ani am celebrat-o astăzi!
Poate greșesc
Cred ca atât femeia cât si bărbatul devin necurați pt șapte zile de la momentul conceptiei copilului – al raportului sexual ce a făcut posibila crearea fătului
Omul tb sa fie sfant pt ca Dumnezeu este sfant
Iar contactul sexual cu o persoana de sex feminin, chiar dacă e permis, nu te sfințește
Actul sexual este permis in cadrul căsătoriei
Orice placere repetata prea des se poate transforma in viciu
Este bine ca omul sa se bucure de viața împreuna cu soția sa
Dar prea multă placere poate duce la viciu
Iri Dumnezeu este sfant
Si vrea ca fiecare din noi sa fim sfinți
Poate ar fi mai bine să vă documentați înainte de a posta, ca să nu greșiți? Nu de alta, dar nu este prima dată când postați fără a cunoaște / înțelege subiectul (cel puțin nu din perspectivă iudaică) și concluziile (presupunerile?) dvs. sunt complet eronate…
Regulile necurățeniei rituale în acest context sunt legate de naștere și nu de concepția copilului și, implicit, se aplică numai femeii (bărbatul nu naște copii). Ideea că ”prea multă plăcere” duce la viciu sau că ar declanșa necurățenie rituală este ridicolă în iudaism și nu are nicio legătură cu sfințenia sau cu ”ce vrea Dumnezeu”.