[Haftara Vaera: Ezekiel 28:25-29:21]
În Egiptul antic, idolatria era la ea acasă. O sumedenie de zeități ale apelor, stelelor, cerului, animalelor ș.a.m.d., erau înfățișați în picturi și venerate în ritualuri care de care mai bizare. Existau zei de piatră și metal, zei cu capete de animale, zei pictați pe pereții templelor, zeițăți la fel de diverse ca și oamenii care le creaseră… Toți erau însă nemișcați, muți și reci.
Un singur zeu al Egiptului antic avea însă puterea să meargă, să vorbească, să mănânce și, mai ales, să poruncească: Faraonul Egiptului.
De fapt, opiniile egiptologilor pe tema ”divinității” Faronului sunt împărțite. Unii consideră că Faraonul era într-adevăr privit ca un adevărat zeu, aidoma lui Ra sau Hator, alții avansează ipoteza că egiptenii îl considerau de fapt un ”semi-zeu”, un fel de trimis al zeilor pe pământ, un mesager al dorințelor lor prin slujirea căruia se putea obține nemurirea. Cu siguranță însă, și într-un caz și în celălalt, puterea Faraonului ca monarh absolut al Egiptului era de necontestat.
În pericopa săptămânii trecute (Șemot), precum și în pericopa acestei săptămâni (Vaera), în nenumărate rânduri, Tora ne vorbește despre această putere a Faraonului. De la edictul de a ucide pruncii și până la confruntările și negocierile pe care le are cu Moșe, de la hotărârea de a-și ”întări inima” în urma urgiilor asupra Egiptului și până la impertinenta întrebare ”Cine este Dumnezeu ca eu să îi ascult glasul și să eliberez pe Israel din robie?” (Exodul 5:2) – aproape toate replicile Faraonului zugrăvesc aceeași imagine: aroganță, încăpățânare și complet dezinteres față de viața și bunăstarea propriului său popor.
Nicio reprezentare nu este însă mai plastică în esența ei ca aceea pe care o oferă Haftara din această săptămână, prin cuvintele profetului Yehezkel (Ezekiel). Un întreg capitol 29 din profețiile lui Ezekiel este dedicat ”dojenii” asupra Egiptului și a Faraonului său. Egiptul este admonestat și condamnat la o pustiire de patruzeci de ani, lucru care – conform explicațiilor unuia dintre comentatorii biblici, Yalkut Șimoni – s-a și întâmplat în Egipt în urma atacurilor babilonienilor.
Faraonul Egiptului este umilit de Dumnezeu care îi spune următoarele:
Așa spune Domnul Dumnezeu: Iată, Eu sunt împotriva ta, Faraon, rege al Egiptului, măreț uriaș al apelor care sălășluiești în râuri și care ai spus: ”al meu este râul și eu însumi m-am creat”. Acum, voi prinde cârlige de obrajii tăi și voi face ca peștii din râurile tale să ți se prindă de solzi și te voi scoate din râurile tale și toți peștii râurilor tale vor fi prinși de solzii tăi. Și te voi arunca în pustie, tu și toți peștii râurilor tale; pe câmp vei cădea, nici cules și nici adunat; pentru fiarele câmpului și pentru păsările cerurilor te-am oferit drept hrană. – Ezekiel 29:3-5
Imaginea este uimitoare! De la o aroganță și o putere fără margini, de la pretenția că este stăpân al râului și propriul său creator, Faraonul Egiptului ajunge hrană pentru fiarele câmpului și simplă ”agățătoare” (suport?) pentru propriii lui supuși (”peștii”). El nu este în final nici măcar ”cules și adunat”, imagine cu conotație agricolă, simbolizând utilitatea măcar pentru alți oameni, ca sursă de inspirație, ca exemplu, ca model…
Contrastul este maxim iar lecția de viață simplă dar puternică.
Aroganța conduce la umilință, pretenția de divinitate la inutilitate absolută, iar Faraonul ajunge din vârful piramidei tocmai la baza lanțului trofic. Cartea decăderii Egiptului, deși conținând doar câteva paragrafe, prezintă apoi o imagine dezolantă. Pământul Egiptului urmează să fie ”pustiu și gol” (29:9), țara devine o ”ruină” de la o graniță la cealaltă (29:10). Nimeni nu urmează să o locuiască sau traverseze (29:11), egiptenii sunt împrăștiați și exilați printre alte națiuni (29:12) iar regatul ajunge la cel mai jos nivel din întreaga sa istorie și între toți vecinii săi (29:15).
Însă cea mai constrastantă și zguduitoare imagine o regăsim pe ”coperțile” acestei cărți. În debutul și finalul Haftarei, profetul face două scurte referiri la destinul poporului evreu, cel care a constituit batjocura și calul de bătaie al egiptenilor timp de sute și sute de ani. Imaginea de sclavi a evreilor este transformată într-una de mântuire și speranță, în care case sunt construite și vii culese, în care poporul este eliberat fizic și ridicat spiritual pe noi culmi ale atașamentului față de adevăratul Dumnezeu.
Roata se învârte. Cei umiliți ajung în vârf, cei aroganți sunt umiliți. Cei care își pun speranța doar în propriile forțe, cei care se consideră ”zei” și privesc tot ceea ce îi înconjoară ca pe propriul lor loc de joacă își pierd statutul și se pierd în cele din urmă în istorie. La polul opus, cei asupriți, chinuiți și batjocoriți dar care își pun etern speranța într-o Forță reală, mai mare și mai importantă decât ei și decât tot universul, continuă, până în zilele noastre, să prospere și să ofere omenirii valori, artă, știință, tehnologie și spiritualitate.
La fel ca în viața pe care o trăim cu toți, Haftara ne prezintă o lume a contrastelor, în care aparențele înșeală și în care alegerile pe care le facem și valorile care ne călăuzesc pot face adesea toată diferența din lume…
Șabat Șalom!
Shabat shalom. Amen
Shabbat Shalom!
Binecuvantat este Regele Universului, Creatorul Cerului si al Pamantului pentru ca ne aduce aminte mereu si mereu cine suntem!
O pericopa extraordinara cu un mesaj plin de speranta si lumina.
Cu respect,
Dana