Credit foto: Mostafa Meraji | Unsplash
La finalul primeia din cele două pericope pe care le citim în acest Șabat există două versete relativ stranii. În humașul ”Tora și Haftarot” (ambele ediții), am pus lângă aceste versete subtitlul ”Genealogia”. Am remarcat abia acum, din păcate, că această etichetare este complet nelegată de subiect, acel subtitlu ”aterizând” probabil lângă versetele noastre printr-un simplu copy-paste pe care l-am făcut în etapa de formatare a documentului pentru tipar și care apoi a rămas nemodificat și neobservat la toate rundele succesive de corectură. Scuzele de rigoare pentru greșeală, care demonstrează desigur încă o dată, dacă mai era cazul, că suntem cu toții oameni și că nicio lucrare făcută de mâini omenești nu este vreodată perfectă…
Ce spun însă aceste două versete? Iată-le:
Să nu vă faceți idoli (elilim), iar chip cioplit (pesel) și stelă (mațeiva) să nu vă ridicați, și piatră sculptată (even maskit) să nu puneți în țara voastră, ca să vă prosternați asupra ei, căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru. Șabaturile Mele să le păstrați și Sanctuarul Meu să îl venerați – Eu sunt Domnul. – Leviticul 26:1-2
Patru termeni distincți apar în primul verset și, odată cu ei, patru interdicții diferite, toate legate de idolatrie: elilim, pesel, mațeiva și even maskit. Traducerea pe care am ales-o pentru aceste versete urmează comentatori clasici ai Torei și urmărește să fie consecventă cu alte versete în care aceste noțiuni apar în textul biblic.
Ce sunt însă aceste lucruri, pe care Tora ni le interzice?
אלילים (elilim), provenit de la cuvântul אל (el) – ”putere”, sunt obiecte cărora omul le conferă uneori – desigur, în mod eronat – puteri speciale pe care ele nu le au, ridicându-le la rangul de zeități sau idoli. În diverse contexte, acești elilim pot fi obiecte făcute de mâna omului (cum se întâmplă aici) sau pot face referire la soare, lună, stele sau îngeri, alte entități pe care omul a fost tentat uneori să le considere vrednice de venerație.
פסל (pesel) este asociat în Exodul 20:4 cu o noțiune similară, respectiv reprezentări, înfățișări sau ”chipuri” de animale, plante sau oameni. Și acestea, la fel ca elilim, sunt lucruri aparent simple, care ajung însă apoi să fie folosite în ritualuri idolatre sau să fie înțelese ele însele ca obiecte de venerație idolatră.
מצבה (mațeiva) este o stelă sau un stâlp idolatru. În antichitate, aceste construcții, realizate de obicei prin punerea în picioare a unei pietre într-un loc anume, erau foarte răspândite. Cu mult timp înainte de construirea Tabernacolului și Templului, ele erau folosite și de către patriarhi (a se vedea, spre exemplu, Geneza 28:22 unde Iacov ridică o asemenea piatră pentru venerarea lui Dumnezeu), iar utilizarea lor a rămas practicată vreme îndelungată.
אבן משכית (even maskit) este o piatră sculptată sau șlefuită, sau o pardoseală de piatră, sau un mozaic de piatră, pe care (sau înaintea căreia) – tot în antichitate – popoarele obișnuiau să se prosterneze complet, cu mâinile și picioarele desfăcute, în completă adorare și supunere față de zeitățile lor. În iudaism, acest tip de prosternare era permis doar în Templu, și aceasta deoarece versetul nostru asociază interdicția în mod specific cu localizarea ”în țara voastră”. Conform legii mozaice, expresia vine aici să ne învețe că în Templu, care era considerat ”domeniul” lui Dumnezeu, astfel de pietre și prosternările care aveau loc pe ele erau permise, însă în afara Templului, în ”țara noastră”, ele erau interzise de către Tora.
Ca notă importantă, în zilele noastre, practica prosternării cu fața la pământ a rămas doar în cadrul rugăciunilor de Roș Hașana (Anul Nou Iudaic) și Iom Kipur (Ziua Ispășirii Păcatelor). În aceste zile importante din calendarul iudaic, există într-adevăr obiceiul în unele comunități așkenaze să ne prosternăm cu fața la pământ, în semn de supunere față de Creator, în timpul pasajului Aleinu din rugăciunea de musaf și atunci când oficiantul citește avoda, ritualul pe care Kohen Gadol (Marele Preot) îl făcea în Sfânta Sfintelor. În toate aceste cazuri, interdicția de prosternare direct pe o podea de piatră rămâne în vigoare, enoriașii prosternându-se pe un covor sau pe o bucată de pânză întinsă pe jos special pentru acest moment.
Evident, toate cele patru obiecte amintite aici au legătură cu practici idolatre. Ce vreau să fac însă în continuare este să explic un pic mai pe larg ultima interdicție, aceea de even maskit, pentru că există numeroase interpretări și explicații ale comentatorilor, privitor la ea. Iar în final, aș vrea să ofer o scurtă explicație legată de motivul pentru care aceste legi apar în Tora și, mai ales, motivul pentru care ele apar aici, la finalul Cărții Leviticului.
Ce este așadar even maskit?
Onkelos traduce această expresie prin arameicul ”even seghida”, care înseamnă ”piatră de prosternare”. Cuvântul arameic este probabil legat de noțiunea de ”acoperire” (saha), în ideea că trupul celui care se prosterna acoperea piatra. Rași face tot o paralelă cu noțiunea de acoperire, însă se referă la modul în care piatra acoperea pământul, și nu la modul în care piatra era, ea însăși, acoperită de cel care o folosea.
Traducerea pe care am ales-o eu pentru ”Tora și Haftarot” provine din Targum Ionatan, care explică versetul astfel: „nu vei pune o piatră decorată în țara ta pentru a te uita la ea”. În această interpretare, cuvântul maskit este considerat legat de noțiunea de soha – ”a privi”, considerând că acea piatră era mai mult una ornamentală, sculptată cu figurine și încrustată cu inscripții.
Alți comentatori (ex: Rașbam, Rabeinu Behaiei sau Rav S.R.Hirsch) consideră și ei că această piatră avea mai mult rol ornamental și de atragere a atenției. Această opinie este susținută și de asocierea dintre cuvântul maskit și cuvântul maseha (”turnați” într-o formă aparte, bine definită, menită să atragă atenția), care apare în conexiune cu idolatria, spre exemplul în Exodul 34:17.
În comentariul său halahic din Mișne Tora, Rambam (Maimonide) compară interdicția de even maskit cu cea de stâlp (”mațeiva”) amintită anterior în acest verset. După cum am precizat anterior, mațeiva era ceva care fusese permis anterior în iudaism, spre exemplu în rugăciunile și ritualurile practicate de patriarhi. La origini, aceste mațeivot erau așadar obiecte menite a servi la venerarea Creatorului, însă în decursul istoriei ele au ajuns să fie asociate cultelor păgâne și idolatriei. (Diferența dintre mațeiva și even maskit, în opinia lui Rambam, este dimensiunea: prima este un obiect de dimensiuni mari, în jurul căruia oamenii se adunau, iar a doua un obiect de dimensiuni mai mici, pe care sau înaintea căreia oamenii se prosternau.)
Ce vor însă exact să ne spună aceste legi? Ce putem face cu ele astăzi, când nici ritualul Templului nu mai există și nici nu mai obișnuim (cu excepția notabilă a zilelor de Roș Hașana și Iom Kipur) să ne prosternăm în ritual nostru de venerare a lui Dumnezeu?
În primul rând, avem un mesaj că trebuie să ne distanțăm complet de idolatrie. Diversele nuanțe prin care comentatorii și sursele iudaice explică aceste concepte reafirmă cu tărie această idee. Deși am avut cândva în istoria poporului nostru aceste practici, ele au evoluat (sau involuat?) în decursul timpului, iar astăzi ele sunt folosite idolatru în anumite culturi. Ca evrei, (1) trebuie să fim permanent atenți de semnificația istorică, dar și de cea actuală, a acestor ritualuri; și (2) trebuie să ne ținem departe de asemenea practici. (Apropo, conceptul de idolatrie – deși poate nu absolut toate detaliile practicilor amintite aici – sunt interzise nu doar evreilor, ci și neevreilor, ca fiind una dintre cele șapte legi noahice, obligatorii pentru întreaga omenire.)
În al doilea rând, trebuie să remarcăm, tot din multitudinea de interpretări și nuanțe oferite de comentatori, cât de înșelătoare și perfide pot fi anumite practici. Prosternarea pe o podea de piatră este un gest simplu și aparent fără vreo semnificație ascunsă. Cu toate acestea, Tora o interzice absolut, chiar și în absența vreunui idol către care ea se face. De ce? Pentru că însăși practica de prosternare pe piatră poate duce pe căi greșite. Acea even maskit din Tora are menirea – conform unora din explicațiile de mai sus – să atragă atenția. Către ce? Către idolatrie. Obiectul în sine poate părea nevinovat, acțiunea poate părea nevinovată, însă acea ”atragere de atenție” care la început nu înseamnă mare lucru poate aluneca foarte rapid către ceva mult mai grav.
În al treilea rând, trebuie să remarcăm diferența dintre obiectele amintite în versetul nostru. Unele sunt simple (pietre șlefuite sau puse pur și simplu în picioare). Unele pot avea forme speciale sau inscripții. Unele pot fi ”înfățișări” de obiecte, plante, animale sau chipuri umane. Unele sunt de dimensiuni mari, alte sunt mici. Toate sunt interzise de către Tora. Care este morala? Că orice formă de idolatrie și orice ritual sau acțiune care dă naștere la posibilitatea de a comite idolatrie trebuie evitată sub orice formă. Omul trebuie să fie permanent vigilent în această direcție, pentru că tentația există la fiecare pas.
La fel se întâmplă și cu alte lucruri din viața noastră. De multe ori, ne considerăm imuni la tentații sau credem că avem tăria de a ne păstra integritatea, moralitatea, spiritualitatea, atașamentul față de anumite valori sau calea dreaptă în viață. Apoi apare ceva nevinovat, ceva care ”ne atrage atenția” subtil și discret, iar alunecarea către lucruri și practici reprobabile vine fără să ne dăm seama…
Iar în al patrulea rând, poate cea mai importantă lecție pe care o putem învăța este cea prin care răspundem la întrebarea: ”De ce apar aceste porunci aici, în finalul pericopei Behar, aproape de încheierea Cărții Leviticului?”
Pericopa Behar începe cu cuvintele: ”Și Domnul i-a vorbit lui Moise pe Muntele Sinai, spunând” (Leviticul 25:1). Apoi Tora ne oferă numeroase legi legate de sfințenie. Rădăcina kadoș – ”sfânt” apare în această carte, sub diverse forme substantivale sau verbale, de nu mai puțin de 152 de ori, mai mult decât în toate celelalte cărți ale Torei laolaltă. În Sefer Vaikra (Cartea Leviticului) întâlnim așadar multe feluri de sfințenie. Există sfințenia Tabernacolului, locul pe care Dumnezeu l-a ales să sălășluiască în mijlocul evreilor. Există sfințenia Țării Israelului, cu regulile ei agricole, rituale, de răscumpărare etc. Există apoi sfințenia timpului, legată de Șabat, sărbători și anul al șaptelea de șemita. Există sfințenia regulilor de kașrut, a regulilor legate de relațiile sexuale și multe altele… Toate acestea, fără excepție, sunt moduri prin care Dumnezeu ne-a poruncit să aducem sfințenie, sacralitate, elevare în viața noastră și în întreaga lume.
În alte religii și culturi, sfințenia este uneori înțeleasă ca o evadare din lume către un spațiu ”diferit”, dincolo de granițele existenței materiale. În iudaism, sfințenia (kedușa) este altceva: mai degrabă o sfințire decât o sfințenie. Ea este de fapt strădania de a eleva lucruri, oameni, locuri, momente de timp, acțiuni etc. – dincolo de existența lor firească, spre rostul adevărat pentru care Dumnezeu le-a creat, acela de a-I sluji Lui. Probabil tocmai de aceea, al doilea verset din cele două pe care le-am citat la început amintește despre Șabaturi (cel săptămânal și cel al pământului, odată la șapte ani), despre Sanctuar și despre Dumnezeu Însuși – Sursa sacră a tuturor lucrurilor din acest univers. Pentru că toate acestea sunt sau pot deveni sfinte, prin doza de sfințenie pe care le-a conferit-o Creatorul și prin intervenția noastră, a oamenilor, în a le păstra și crește sfințenia.
Șabat Șalom! Hazak hazak venithazek – puternici, puternici și să fim întăriți!
Shalom,
Sunt un crestin evanghelic si iubesc Tanakhul. Am un prieten prozelit (in curs de) care acuza crestinii de idolatrie.
Din ce stiu Talmudul recunoaste crestinismul ca monoteism, dar vreau sa va intreb daca iudaismul ii considera pe crestini idolatri.
Șalom. Este o chestiune foarte vastă și complexă, practic imposibil de rezolvat într-un simplu mesaj aici.
Cu siguranță credințele și practicile de venerare creștine sunt interzise evreilor. Întrebarea care se pune însă este dacă, din pespectivă iudaică, aceste credințe și practici sunt permise totuși creștinilor sau dacă ele sunt interzise la modul absolut (tuturor oamenilor) sub titulatura de ”idolatrie”? Mă refer aici nu doar la noțiunea de Trinitate (complicat de abordat în sine), ci și la practici cum ar fi folosirea icoanelor și statuetelor în cultul bisericesc, în ideea că ele sunt încălcări ale interdicției biblice de ”chip cioplit” (Deut. 4:15-19) sau ”idoli, stele etc.” (Lev. 26:1) ș.a. (Sunt conștient că există desigur și denominații creștine unitariene, și de asemenea denominații care nu folosesc icoane etc. în cultul lor, deși majoritatea o fac.)
Pentru a înțelege însă modul de abordare al acestui subiect în iudaism, într-o manieră mai aprofundată, vă recomand însă acest articol (în limba engleză). Ca să-l înțelegeți mai ușor, iată o scurtă explicație a doi termeni importanți care apar în el:
Sper ca răspunsul meu să vă fie util. În final, dacă credeți că este necesar, sunt dispus să ne auzim și direct (audio) prin Facebook Messenger, la o oră convenabilă amândurora, ca să încerc să vă explic mai pe larg modul în care iudaismul abordează aceste chestiuni.
Multumesc pentru oferta generoasa si lamuriri. O accept cu bucurie!
Raspunsul Dvs. ma obliga sa fiu mai specific. Sunt penticostal, iar interzicerea inchinarii la icoane sub denumirea chipuri cioplite, o acceptam si noi. Am in vedere, in mod specific, inchinarea la Sfanta Treime.
Luni, la o ora ce va convine intre 17 si 22, ora Romaniei, ati gasi un timp disponibil?
Pana atunci sper sa citesc si articolul indicat.
Da, v-am răspuns și pe email, încercăm luni (mâine), la ora 20:00 ora României.