[Haftara Teruma: Regi I 5:26-6:13]
Pericopa din această săptămână, precum și Haftara asociată, sunt dedicate practic în exclusivitate uneia dintre cele mai ”sfinte” întreprinderi din istoria umanității: construirea Templului din Ierusalim. În timpul domniei regelui Solomon (Șlomo), cu binecuvântarea directă a lui Dumnezeu, Solomon debutează și încheie misiunea sfântă de a construi un lăcaș prin intermediul căruia oamenii să poată fi mai aproape de Dumnezeu.
Templul este absolut magnific, cu dimensiuni duble față de Tabernacolul din deșert: ”șaizeci de coți în lungime, douăzeci de coți în lățime și treizeci de coți în înălțime.” (Regi I 6:2)
În finalul Haftarei, Dumnezeu Însuși îi oferă lui Solomon, prin intermediul unei profeții, binecuvântarea mult așteptată:
Cuvântul Domnului a venit la Solomon, spunând: ”Acest Templu pe care l-ai construit – dacă Îmi vei asculta decretele (חקתי), Îmi vei îndeplini legile (משפתי) și Îmi vei respecta poruncile (מצותי) spre a le urma, voi păstra cuvântul Meu cu tine, cuvânt pe care l-am vorbit lui David, tatăl tău. Voi locui în mijlocul copiilor lui Israel și nu voi părăsi pe poporul Meu Israel.” – Regi I 6:11-13
O clasică interpretare creștină a acestui fragment face referire la un așa-zis ”legământ condiționat” dintre Dumnezeu și evrei, legământ pe care greșelile ulterioare ale lui Solomon l-ar fi distrus irevocabil. În urma acțiunilor lui Solomon și ale evreilor – pretinde această interpretare – poporul a pierdut irevocabil relația cu Dumnezeu, fapt ce a creat necesitatea de a defini o ”nouă relație”, un ”nou legământ”.
Desigur, tradiția iudaică a respins întotdeauna o astfel de interpretare, pe care, de altfel, textul biblic – nici local, nici în ansamblul său – nu o susține.
Ceea ce aș dori să fac însă în continuare este să prezint câteva idei pe care tradiția iudaică le extrage din aceste versete, pentru a ilustra atât modelul iudaic al analizei de text, cât și diversitatea exegezei. Avertizez de la bun început cititorii că ideile pe care le voi prezenta sunt relativ disparate, pornind desigur de la același text de bază (versetele Haftarei), dar prezentând o gamă variată de interpretări…
A. Legământul evreilor cu Dumnezeu este etern
Este probabil straniu să ne așteptăm la o asemenea concluzie din chiar versetele de mai sus, mai ales dacă ținem seama de interpretarea creștină sus-amintită…
Adevărul este că această concluzie se extrage cu precădere din alte episoade biblice, în special din cele care aduc în prim-plan ”ingredientele” legământului, momentele istorice care au dat naștere la relația eternă și indestructibilă dintre evrei și Dumnezeu:
- alegerea lui Avraham – cu care Dumnezeu a făcut un legământ condiționat doar de fidelitatea în credință a acestuia. Atunci când Avraham și-a demonstrat credința (tradiția iudaică amintește zece încercări la care a fost supus Avraham și pe care le-a trecut), legământul cu el și urmașii săi a devenit etern.
- Exodul din Egipt și Legământul de la Sinai – atunci când poporul a fost scos de Dumnezeu din robie și mai apoi, primind Tora, a spus simplu și neechivoc: ”Vom face și vom asculta.” (Exodul 19:8)
- re-ratificarea legământului sinaitic în timpul lui Mordehai și Ester (a se vedea interpretările rabinice legate de קימו וקבלו – Ester 9:27)
Însă chiar versetele Haftarei ne oferă un indiciu către aceeași concluzie. Mai precis – indiciul este în ceea ce Haftara nu spune. Nici măcar în cele mai aspre avertismente la adresa evreilor – iar cuvintele către Solomon sunt cu siguranță incluse în această categorie – Dumnezeu nu amintește de vreun potențial abandon permanent al legământului cu evreii. Atât în versetele citate mai sus, cât și în ”reconfirmarea” lor din Regi I capitolul 9, textul biblic spune următoarele:
Dacă vei merge cu Mine cum a mers tatăl tău David, cu inimă curată și făcând tot ce ți-am poruncit, dacă vei păzi legile și poruncile Mele, voi întări pe vecie (לעולם) scaunul de domnie al împărăției lui Israel. […] Dar dacă vă veți abate de la Mine, voi și copiii voștri, dacă nu veți păzi poruncile Mele și legile Mele pe care vi le-am dat și dacă vă veți duce să slujiți altor dumnezei și să vă închinați înaintea lor, voi scoate pe Israel din țara pe care le-am dat-o; și casa aceasta, pe care am sfințit-o Numelui Meu, voi înlătura-o dinaintea Mea, iar Israel va fi un exemplu și un motiv de ocară între popoare (למשל ולשנינה בכל העמים). – Regi I 9:5-7
Termenul ebraic לעולם – ”leolam” (”pe vecie”) apare doar în legătură cu potențiala răsplată în cazul respectării poruncilor. El nu apare însă nicăieri în textul biblic legat de pedeapsa pentru nerespectarea poruncilor. Desigur, pedeapsa este menționată și s-a manifestat deja – distrugerea Templului, exilul și răspândirea între națiuni – însă ea nu este nicidecum o pedeapsă eternă! Promisiuni repetate făcute profeților vorbesc despre reîntoarcerea la Țion, despre reconstruirea Templului, despre faptul că Dumnezeu aude rugăciunile poporului evreu chiar și în perioada de exil, despre faptul că niciodată Dumnezeu nu îi va abandona complet pe evrei, despre promisiunea Erei Mesianice (concept adând înrădăcinat în tradiția, credința și rugăciunile iudaice) etc.
B. Relația dintre conducător și conduși
Cum putem oare desprinde o astfel de idee din fragmentul de mai sus? Ei bine, din chiar faptul că prin eșecul regelui, întreg poporul pătimește.
Mesajul lui Dumnezeu din Haftara este în primul rând pentru Solomon. El ar trebui să audă, el ar trebui să asculte. El ar trebui să călăuzească poporul către credința reală, să se asigure că idealurile pentru care Templul a fost construit continuă să existe în conștiința poporului.
Când Solomon comite idolatrie (sau permite ca aceasta să fie comisă în casa sa), poporul suferă și el. Templul, a cărui construcție Dumnezeu Însuși i-o creditează lui Solomon (”Acest Templu pe care l-ai construit”) se bazează pe niște valori care sunt lovite la rădăcină de greșeala lui Solomon. Alții – supușii, oamenii din popor – iau exemplu de la conducătorul lor și calcă și ei strâmb. Însuși tronul lui Solomon este pierdut datorită disputelor dintre urmași, ducând la fragmentarea regatului și, în final, la exil: asirienii cuceresc Regatul de Nord, babilonienii Regatul de Sud.
Însă o și mai mare greșeală a lui Solomon este aceea de a ignora trecutul și a înțelege greșit prezentul.
Haftara face referire la ”cuvântul pe care Dumnezeu l-a vorbit cu tatăl lui Solomon, David”. Acesta este trecutul, tradiția pe care Solomon o încalcă chiar în procesul de construire a Templului, ignorând modelul de construcție a edificiului care l-a precedat: Tabernacolul din deșert.
Dacă în Exodul 25:1-2, Dumnezeu vorbește despre contribuții voluntare (ofrande) pentru construirea Tabernacolului, textul biblic se schimbă radical în cazul construcției Templului:
Regele Solomon a luat din tot Israelul oameni de corvoadă, în număr de treizeci de mii. I-a trimis în Liban, câte zece mii pe lună, cu schimbul: o lună erau în Liban şi două luni erau acasă. Adoniram era mai-mare peste oamenii de corvoadă. Solomon mai avea şaptezeci de mii de oameni care purtau poverile şi optzeci de mii care tăiau pietrele în munţi, afară de căpeteniile, în număr de trei mii trei sute, puse de Solomon peste lucrări şi însărcinate cu supravegherea lucrătorilor. – Regi I 5:27-30
Într-unul din comentariile sale asupra acestor versete, rabinul Jonathan Sacks remarcă prezența aici a unui limbaj paralel cu cel utilizat de Tora pentru descrierea sclaviei din Egipt. Se vorbește despre ”corvoadă”, ”supraveghetori” și ”poveri” – noțiuni pe care Exodul din Egipt a avut în intenție să le elimine definitiv din vocabular. Și cu toate acestea, aproape ironic, sub conducerea celui mai înțelept conducător din toate timpurile, într-o perioadă de pace și înflorire, implicați în cea mai sfântă întreprindere umană (construirea Casei lui Dumnezeu), poporul evreu este reîntors – chiar de către conducătorul lui! – înapoi în sclavie.
Această abordare este în direct contrast cu noțiunea de libertate – subiectul eseului de săptămâna trecută – și cu faptul că Dumnezeu dorește să fie venerat în mod liber, de către oameni liberi. Conform tradiției iudaice, Templul urma să întruchipeze acest ideal de libertate. Însăși apropierea de Dumnezeu – scopul principal al existenței Templului – era intrinsec legată de noțiunea de libertate. După cum spunea chiar David într-unul din ”cuvintele” sale: ”Voi merge liber, [tocmai] pentru că Îți caut poruncile.” (Psalmi 119:45)
Unul din mesajele Haftarei este și acela de a reaminti conducătorilor și oamenilor în general că edificiile pe care le clădesc nu pot supraviețui atunci când temelia lor, motivele care au stat la baza construirii lor, se clatină.
C. Mesaje diferite pentru contexte diferite
O enumerare adesea trecută cu vederea în versetul Haftarei ne deschide drumul către o altă idee – anume că mesajele divine nu sunt copiate ”la indigo”.
Enumerarea în speță este cea care vorbește despre ce Solomon trebuie să respecte: decrete (חקות – hukot), legi (משפתים – mișpatim) și porunci (מצות – mițvot). În diverse alte contexte din Tora și restul Bibliei apar enumerări similare. În cel puțin un loc, în Cronici II 19:10, enumerarea are chiar patru componente, la cele trei anterioare adăugându-se și învățături (תורות – torot). În alte contexte apare și termenul de mărturii (עדות – edot), spre exemplu în Deuteronomul 4:45.
Care să fie diferența? (Întrebare adresată și de către unul din cititorii acestor eseuri pe site-ul DvarTora.) Sincer, nu cred că pot oferi un răspuns complet sau măcar edificator…
Hukim (sau hukot) – tradus prin ”decrete” – are conotația unor legi care nu au o explicație rațională, spre exemplu, vaca roșie menționată în Numeri 19:2. Mișpatim – tradus prin ”legi” – sunt de obicei legi a căror explicație rațională bazată pe etică și morală este evidentă, spre exemplu legea de a nu ucide sau cea de a nu fura. Mițvot – tradus prin ”porunci” are o conotație generică și obligatorie (vorbim, spre exemplu, despre cele 613 mițvot ale Torei). Torot – tradus prin învățături – face de obicei referire la povețe și îndemnuri morale menite să definească un cadru general al legii și să călăuzească individul pe drumul respectării acesteia.
Desigur, semnificația acestor noțiuni variază în funcție de context și, probabil, nu este oricum pe deplin clară nici celor mai erudiți comentatori. Ceea ce mie personal mi se pare foarte interesant este însă chiar faptul că există atâtea variante, că Tora nu este ”unidimensională” și că mesajul lui Dumnezeu pentru oameni comportă multiple fațete. Fiecare este dator să încerce să le înțeleagă, să le interiorizeze mesajul și să le urmeze, găsindu-și – în spiritul tradiției – drumul propriu către cunoașterea și relaționarea cu Dumnezeu.
D. הכרת הטוב – ”Hakarat hatov” – Recunoașterea binelui
Până în acest moment, explicațiile pe care le-am oferit au încercat să răspundă la întrebarea: CE ne spun versetele Haftarei din perspectivă iudaică? Vă propun însă să punem și o altă întrebare: DE CE există aceste versete? De ce Dumnezeu găsește cu cale să îi vorbească lui Solomon în acest moment?
Răspunsul – în chiar titlul acestui capitol: pentru a recunoaște inițiativa pozitivă, faptele bune, munca depusă… Pentru că – mult prea adesea – oamenii eșuează la acest capitol, fiind mult prea ”prinși” în vâltoarea evenimentelor pentru a se opri să admire munca făcută. Dumnezeu vine în aceste versete să îl felicite pe Solomon, să îi ofere câteva vorbe de întărire, să îi spună că efortul lui este apreciat, util, un ideal nobil.
De câte ori oare copiii așteaptă asta de la părinți și nu primesc? De câte ori angajații așteaptă cuvinte similare de la angajatorii sau șefii lor și nu primesc? De câte ori binele este trecut cu vederea, în timp ce toate greșelile pe care le facem ne sunt prompt imputate?
Dumnezeu vine aici să propună un altfel de model. Vine să îi spună lui Solomon că întreprinderea merită efortul, că edificiul construit este un simbol al unei idei demne de luat în seamă (relația cu Divinitatea), că dacă ideea care i-a stat la bază continuă să existe în conștiința individuală și națională, edificiul va dăinui etern.
Un exemplu dat de Dumnezeu care – după mine – merită copiat și de noi oamenii…
* * *
Desigur, exercițiul pe care l-am încercat în aceste rânduri nu s-a dorit deloc exhaustiv. Sunt convins că fiecare dintre cititori va descoperi și alte mesaje în textul biblic. Ceea ce am dorit a fost să prezint doar câteva dintre mesajele iudaice care se desprind din acest fragment, mesaje care – cred eu – rămân valabile până în zilele noastre.
Șabat Șalom!
sant indemnat (din interior),sa te felicit pentru felul in care faci sa fie lumina…stiu ca nu ai nevoie de felicitarile mele
Desi sint crestin,sint de acord cu dvs.Sint multe explicatii crestine,dar nu toate sint bune.Sa afirmi ca DUMNEZEU a renuntat la poporul Sau ales ,Israel,e ca si cum ai spune ca, un tata si-a abandonat copii.Caci in Deuteronom 14:1 scrie „Voi(Evreii) sinteti copiii Domnului,DUMNEZEULUI vostru”.Sint tati care isi abandoneaza copii dar sint oameni,iar DUMNEZEU e DUMNEZEU Nu om.Acum ca orice tata,atunci cind copilul calca gresit il mai si pedepseste.
Referitor la Ps 119 credeam ca e scris de un autor anonim,iar dvs il atribuiti lui David.Asa e in Biblia ebraica ? Si,inca ceva ,am vazut unii Psalmii cu titlul: O cintare a treptelor.Va rog imi puteti raspunde ci inseamna a treptelor,caci am cautat in diferite dictionare dar nu am gasit nici un raspuns.Va multumesc !
Toate cele bune,Florin
Fără a fi indicat ca atare în text, Psalmul 119 este creditat de tradiția iudaică tot Regelui David. Pentru mai multe informații, vă recomand acest articol (în engleză).
Psalmii care încep cu שיר המעלות sau שיר למעלות – ”O cântare a treptelor” (traducere posibilă și: ”O cântare a ascensiunii”) sunt de fapt acei psalmi pe care leviții îi cântau în onoarea lui Dumnezeu pe treptele Templului din Ierusalim.
„…PEDEAPSA este menționată și s-a manifestat deja – distrugerea Templului, exilul și răspândirea între națiuni – însă ea NU este nicidecum o pedeapsă eternă!”
„Aşa vorbeşte Domnul: „Dacă puteţi să rupeţi legământul Meu cu ziua, şi legământul Meu cu noaptea, aşa încât ziua şi noaptea să nu mai fie la vremea lor, atunci se va putea rupe şi legământul Meu cu robul Meu David, aşa încât să nu mai aibă fii, care să domnească pe scaunul lui de domnie, şi legământul Meu cu Leviţii, preoţii, care Îmi fac slujba. Ca oştirea cerurilor, care nu se poate număra, şi ca nisipul mării, care nu se poate măsura, aşa voi înmulţi sămânţa robului Meu David, şi pe Leviţii, care-Mi slujesc.”
„Aşa vorbeşte Domnul: „Dacă n-am făcut legământul Meu cu ziua şi cu noaptea, dacă n-am aşezat legile cerurilor şi ale pământului, atunci voi lepăda şi sămânţa lui Iacov şi a robului Meu David, şi nu voi mai lua din sămânţa lui pe cei ce vor stăpâni peste urmaşii lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, căci voi aduce înapoi pe prinşii lor de război, şi voi avea milă de ei!” – – Ieremia 33:20-22, 25-26