Una din cele mai cunoscute rugăciuni din ritualul iudaic este desigur ”Șema Israel” (”Ascultă, Israel”). Ea este crezul fundamental al iudaismului, proclamația prin care evreii Îl declară și Îl acceptă pe Dumnezeul unic ca Rege al Universului, Creator și Suveran.
Însă ”Șema Israel” este mult mai mult decât o simplă declarație de credință. În versetele ei, regăsim atât un contract, un legământ între oameni și Dumnezeu, cât și o promisiune și chiar îndemnuri practice din partea Acestuia pentru a ne ajuta în menținerea relației, pentru ca tradiția începută acum peste 3500 de ani să supraviețuiască istoriei și să continue cu noi și copiii noștri.
Unul din pasajele marcante ale ”Șema Israel” este și următorul:
ולמדתם אתם את בניכם לדבר בם בשבתך בביתך ובלכתך בדרך ובשכבך ובקומך – Deuteronom 11:19
În limba română, există trei traduceri (să le numim) ”consacrate” ale acestui verset, traduceri care pot fi regăsite, desigur, în cadrul edițiilor creștine ale Bibliei:
Să învățați pe copii voștri în ele și să le vorbești despre ele când vei fi acasă, când vei merge în călătorie, când te vei culca și când te vei scula. – Ediția Dumitru Cornilescu
Să învățați acestea pe fiii voștri, grăind de ele când ședeți acasă și când mergeți pe cale, când vă culcați și când vă sculați. – Ediția Bisericii Ortodoxe Române
Învățați și pe feciorii voștri să vorbească de ele, când stai acasă, când călătorești pe cale, când te culci și când te scoli. – Ediția Gala Galaction, 1939
Din păcate, nici una din aceste traduceri nu surprinde în fapt, în mod complet, esența versetului ebraic. Dacă ar fi să încercăm o traducere corectă și precisă, aceasta ar putea lua una din următoarele forme:
Să le predați copiilor voștri [ca] să vorbească în ele, când stai în casă și când mergi pe drum și când te culci și când te scoli.
sau, alternativ:
Să le predați copiiilor voștri [ca] să vorbească în ei, când stai în casă și când mergi pe drum și când te culci și când te scoli.
Să explorăm un pic aceste două traduceri și, desigur, contextul versetului în cadrul textului biblic…
În primul rând, avem de-a face cu o juxtapunere interesantă… Porunca de a preda aceste cuvinte copiilor noștri vine imediat după un verset în care ni se spune nouă înșine ce ar trebui să facem. În Deuteronom 11:18, Tora ne oferă un îndemn metaforic (”să pui aceste cuvinte ale Mele în inima ta și în sufletul tău”), dar și un îndemn pe care tradiția iudaică l-a interpretat ad literam (”să le legi ca semn pe mână și să-ți fie fruntar între ochi”), dând naștere ritualului de tefilin (filacterii).
Mai mult decât atât… Versetul 11:19 ne îndeamnă să efectuăm actul de predare către copii nu în fiecare moment al existenței lor, ci în fiecare moment al existenței noastre. Nu ni se spune să predăm copiilor când ei stau în casă și când ei merg pe drum, când ei se culcă și când ei se scoală. Dimpotrivă, ni se spune să facem acest lucru când noi stăm în casă și când noi mergem pe drum, când noi ne culcăm și când noi ne sculăm.
Și aceasta este de fapt una dintre paradigmele educației! Nicio tradiției, oricât de importantă și plină de miez ar fi ea nu poate fi transmisă unei generații viitoare dacă ea nu există și nu e manifestă în cadrul generației curente. Nu putem oferi copiilor noștri ceea ce noi înșine nu avem, ceea ce noi înșine nu trăim în viața de zi cu zi. Doar atunci când viața noastră este plină de aceste cuvinte și învățăminte, doar atunci când ne-o dedicăm în întregime exercițiului de a învăța noi înșine și a trăi pe baza a ceea ce învățăm – doar atunci actul de predare către copii poate avea succes, doar atunci procesul educațional va avea speranțe să își atingă scopul.
În al doilea rând, desigur, avem cele două traduceri alternative ”să vorbească în ele” și ”să vorbească în ei”. În ebraică, sintagma לדבר בם poate face referire la ambele variante… În primul caz însă, educația este menită a face pe copii să vorbească (folosească) cuvintele pe care li le predăm. În cel de-al doilea caz, cuvintele însele sunt cele care vorbesc în copiii noștri.
Și aici regăsim în fapt alte două modele educaționale. În primul caz, copilul este invitat să memoreze și să repete. În al doilea caz, cuvintele (a se citi aici noțiunile, ideile, cunoștințele acumulate) prind viață și devin capabile să ”vorbească în el, [în copil]”. În primul caz, ceea ce se învață este o entitate externă și distinctă față de persoana care învață. În al doilea caz, se produce o fuziune între persoană și idee, care – în mod evident – are o capacitate mult mai mare de a asigura reținerea informației și, desigur, transmiterea tradiției din generație în generație.
Iar în al treilea rând, asistăm aici la o aparentă eroare gramaticală…Versetul începe cu persoana a doua plural (”să predați”), însă se încheie cu persoana a doua singular (”când stai”, ”când mergi”, ”când te culci”, ”când te scoli”).
În fapt însă, nu e vorba despre nicio eroare… Pentru că actul educațional – atunci când este îndeplinit așa cum se cuvine – are menirea și forța de a uni, de a transforma colectivitățile, făcându-le să apară și să se comporte în esență ca un individ.
În istoria sa milenară, poporul evreu a fost întotdeauna mândru să se considere עם אחד לב אחד כאיש אחד – ”un singur popor, cu o sigură inimă, precum un singur om”. Acest verset și tăria cu care ne-am ținut de el și de învățăturile lui a făcut să fie așa! Prin faptul că am înțeles puterea uriașă a educației, prin faptul că am fost capabili să predăm copiilor noștri ceea ce noi înșine am trăit și prin faptul că tradiția iudaică a fost întotdeauna o entitate vie – doar așa ne-am menținut.
Iată așadar trei perle de înțelepciune, valabile acum, în secolul 21, ca și atunci când au fost scrise… Trei perle despre ce este și cum funcționează educația ca forță de coeziune, menținere și formare a comunităților de oameni:
- educația prin exemplu – în care nu doar cuvintele ci și însăși viața profesorului devine un model pentru elev
- educația transformatoare – în care învățătura ajunge la finalul procesului educativ să prindă viață și să ”vorbească” efectiv prin elev
- educația care unește – aducând indivizii împreună și întărind coeziunea ideatică și identitară a comunităților
Trei paradigme, trei modele, pe care le putem aplica și astăzi în toate procesele educaționale în care suntem implicați…
Șabat Șalom!
multumesc dar calcaiul ce simbolizeaza in traditia iudaica?
Există mai multe interpretări, în funcție de context. Spre exemplu, călcâiul apare în povestea lui Adam și a Evei, în povestea lui Iaacov și chiar în numele pericopei Ekev. Uneori, simbolistica este aceea a înșelăciunii, alteori a lucrurilor aparent minore pe care oamenii au tendința să le strivească cu piciorul/călcâiul.
Ceea ce este de reținut este că simbolurile iudaice în general au multiple fațete, spre exemplu Midrașul sau Talmudul oferind adesea interpretări diferite pentru același obiect, în contexte diferite…
la iacov era coapsa nu calcaiul. asa apare tradus la mine. coapsa.
Referința nu era la episodul în care Iaacov luptă cu îngerul, ci la nașterea lui Iaacov, când acesta ține cu mâna de călcâiul fratelui său Esav (Geneza 25:26).
ASTA pentru ca s-a invatat acelasi lucru acelasi model comportamental, acelasi cod de conduita. si astfel este normal sa existe coezziune dar cand oferim modele educationale diferite si informatii diferite si contradictorii este natural sa nu existe coeziune ci dezbinare si conflicte.
eu nu stiu daca numai in aceste trei modele sta secretul rezistentei poporului evreu in pofida raspandandirii acestuia in aproape intreaga lume si in pofida prigoanelor. poate ca da. poate este vorba si de credinta fara limita in cuvintele lui dumnezeu. nu inveti copilul si nu faci ceva in care nu crezi.
ce simbolizeaza fruntea si respectiv mana in traditia iudaica sau religia mozaica?
de exemplu dupa un holocaust ca sa mai oferi copilului tau aceeasi educatie trebuie sa crezi in dumnezeu. majoritatea oamenilor ar spune „eu nu pot crede intr-un dumnezeu care a permis asa ceva. ” cu alte cuvinte poate ca si credinta poporului evreu este secretul rezistentei si vietii a mii de ani.
Contrar credinței populare (pe care pare că o împărtășiți și dvs.), Holocaustul a dat naștere ambelor tendințe/direcții. Altfel spus, după Holocaust au existat oameni care și-au pierdut credința în Dumnezeu, precum și oameni care au dobândit-o sau și-au recăpătat-o. Întrebarea ”cum a permis Dumnezeu?” nu este singura posibilă. Mai există, spre exemplu și întrebarea ”cum au permis oamenii un Holocaust?” și, desigur, multe altele…
Fruntea simbolizează gândirea, ideile. Mâna simbolizează acțiunile.
Minunat! Adevarul intodeauna triumfa .Din pacate „Scripturile Crestine ” sunt pline de erori , adevarul e umbrit tendentios.
Există pentru acest fenomen trei motive majore:
1. traducerile creștine în românește ale Bibliei urmează de fapt Septuaginta, care este traducerea în limba greacă a Bibliei, și nu direct originalul în ebraică;
2. traducerea în latină a Bibliei ebraice influențează și ea traducerile creștine curente, cu rezultate similare de îndepărtare de la textul/sensul original;
3. teologia creștină imprimă uneori (adesea?) traducerilor o direcție diferită de înțelesurile textului original ebraic și, cu siguranță, diferită de interpretările pe care el le primește prin prisma Legii Orale iudaice.