Semne de intrebare

[CAND MAI MULT INSEAMNA MAI PUTIN – adaptat dupa rabinul Shraga Simmons]
Un rege isi convoaca sfetnicul de incredere si ii spune: “Am o misiune foarte importanta pentru tine. Mergi in regatul vecin si prezinta-te in fata regelui de acolo. Tine minte insa un singur lucru: sa nu cumva ca, in timpul acelei intrevederi, sa-ti scoti camasa! Mergi acum si fa cum ti-am poruncit…”

Sfetnicul pleaca si ajunge la curtea regelui vecin, cerand audienta. Este primit in sala mare a palatului unde il asteapta regele. Incep sa aiba o discutie foarte serioasa si foarte protocolara, insa in mijlocul acesteia, omul vede cum cativa din sfetnici incep sa-si dea coate si sa rada. “De ce radeti?”, intreaba sfetnicul aflat in audienta. “Pentru ca nu am vazut niciodata pe cineva atat de cocosat”, i se raspunde. “Despre ce vorbiti?”, ii intreaba el cu uimire, “nu sunt deloc cocosat”. “Ba esti!”, continua sfetnicii. “Nu sunt!” “Ba da si uite, ca sa-ti dovedim, facem pariu cu tine pe un milion de dolari.” “Foarte bine, facem pariu”. “Scoate-ti acum camasa si dovedeste-ne”, ii spun sfetnicii regelui vecin.

Cel aflat in audienta isi aduce aminte atunci de vorbele regelui lui… “sa nu cumva sa-ti scoti camasa in timpul acelei audiente…”. Si totusi, un milion de dolari este o avere, cu siguranta ca regele nu se va supara cand va veni acasa cu cufarul plin de bani. Iar pariul nici nu poate fi pierdut…

Plin de incredere, sfetnicul isi scoate camasa si isi expune spatele perfect drept. Apoi, cu mare satisfactie, primeste un cec de un milion de dolari si pleaca.

Ajuns acasa, sfetnicul nu-si mai incape in piele de bucurie. “Am castigat un milion de dolari pentru visteria regala!!”, ii spune el regelui. “A fost usor, tot ce a trebuit sa fac a fost sa imi scot camasa pentru a dovedi ca nu sunt cocosat.”

“Ce-ai facut?!?!”, striga regele. “Ti-am spus foarte clar sa nu cumva sa-ti scoti camasa. Am avut incredere in tine si am facut un pariu cu regele vecin pe zece milioane de dolari ca nu va reusi sa te convinga sa-mi incalci porunca!”

* * *

In pericopa de saptamana aceasta, in versetul 4.2, Tora ne spune: “Sa nu adaugati si sa nu scoateti nimic din porunci.” Este evident de ce a elimina ceva din poruncile divine nu este un lucru bun. Insa ce se intampla cu porunca de a nu adauga ceva la cele 613 mitzvot? A face mai mult, a fi mai strict, nu este oare mai bine? Ei bine, nu intotdeauna… Exemple in istorie au fost suficiente. In pericopa Bereishit, atunci cand Adam primeste porunca de a nu manca din Pomul cunoasterii binelui si raului, el ii transmite Evei aceasta porunca cu o mica adaugire, care a cantarit insa mult: “Sa nu mancati din el si sa nu va atingeti de el, ca sa nu muriti.” Dumnezeu a zis doar “NU MANCATI!”, Adam a adaugat si “Nu va atingeti de copac!” Iar Eva, ispitita de sarpe, a atins copacul si, vazand ca nu se intampla nimic, a luat un fruct si l-a mancat. Si asa au inceput oamenii sa moara…

Si totusi, chiar nu putem sa adaugam nimic la poruncile lui Dumnezeu? Cand facem mai mult decat trebuie chiar nu este mai bine? Sunt cazuri in care este mai bine… Insa imaginati-va adaugand cateva note la o simfonie a lui Beethoven sau cateva tuse de culoare la un tablou de-al lui Rembrandt…

A adauga la poruncile lui Dumnezeu nu inseamna a-L sluji pe El, ci a sluji propria placere de a face mai mult. Bineinteles, asta nu inseamna in nici un caz ca initiativa personala nu este de incurajat. Dimpotriva, initiative in a aduce pe altii mai aproape de iudaism, de a oferi un strop de spiritualitate sau de a crea un sentiment de comunitate, de apartententa, desi nu sunt explicit porunci in Tora, sunt intotdeauna binevenite.

In discursul sau catre evrei, Moshe doreste doar sa spuna ca Tora cu cele 613 porunci ale sale este o capodopera, o opera perfecta si imposibil de egalat, ca a scoate sau a adauga ceva la ea este o profanare. A adauga o porunca la Tora inseamna a spune implicit ca Dumnezeu a uitat sau ca invatatura Lui nu este tocmai completa. Iar cand se vorbeste de eliminat, atunci cand poruncile Torei sunt supuse unei analize de tipul “asta nu mai e actuala, poate ar trebui scoasa” sau “se poate face cutare lucru, chiar daca este impotriva Torei, pentru ca Tora a fost data de Dumnezeu in urma cu multi ani si astazi avem alte reguli”, cand Tora este privita cu asemenea ochi, consecintele pot fi devastatoare. Se poate ajunge la distrugerea conceptului de comunitate, la pierderea unor valori comune, la uitarea sau desconsiderarea unor idealuri pentru care generatii de-a randul au luptat.

Dumnezeu a dat Tora pentru a fi cartea de capatai a poporului evreu, pentru a fi acea “Torat Hashem temima” (invatatura divina perfecta) pe care sa o pretuim si sa o intelegem asa cum ne-a fost data, pe care sa o integram in viata noastra zilnica, pe care sa o traim si interiorizam… Dumnezeu a dat Tora pentru a ne apropia intre noi, pentru a ne apropia de El si pentru a ne face mai buni. Dumnezeu a dat Tora pentru a ne spune cum ar dori El sa fim, cum ar dori sa fie lumea in general, pentru a ne oferi 613 moduri de a trai “betzelem Elokim” (dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu)…

Ce putem invata pentru astazi?

[ESTE DUMNEZEU NEDREPT?]
Pentru ca am inceput comentariul la pericopa Vaethanan cu o poveste, voi continua cu o poveste:

Se spune ca traia odata, intr-un satuc de departe, un om care obisnuia sa spuna, despre toate lucrurile care i se intamplau, ca “nu stie daca sunt spre bine sau spre rau”. Omul acesta traia impreuna cu fiul sau, avand drept singura avutie un cal. Si iata ca intr-o zi, calul pleca de acasa si nu se mai intoarse. Satenii venira la bietul om sa il consoleze pentru pierderea sprijinului sau de nadejde, insa omul nostru ii intampina cu replica sa favorita: “Nu stiu daca lucrul asta este spre bine sau spre rau…”

Oamenii plecara fiecare la casa lui si viata isi continua cursul. Dupa doar cateva zile, calul se intoarse acasa insotit de o intreaga herghelie de cai salbatici. Satenii venira din nou la casa batranului pentru a-l felicita, pentru a se bucura impreuna cu el de marele noroc si marea bogatie care a dat peste el, insa omul nostru le raspunse din nou simplu: “Nu stiu daca lucrul asta este spre bine sau spre rau…”

Si nu trecura decat inca vreo cateva zile si iata ca fiul sau intra fara ca omul sa isi dea seama in imprejmuirea unde pasteau caii cei salbatici si acestia se speriara si il lovira. Baiatul isi rupse un picior si omul nostru fu nevoit sa il care in casa si sa cheme doctorul pentru care plati o gramada de bani. Satenii venira iar, pentru a-i spune cat de rau le pare, pentru a il ajuta in gospodarie, acum cand baiatul sau nu mai putea munci. Iar atunci cand satenii il compatimira pentru necazul ce se abatuse asupra lui, batranul le raspunse cu fraza-i obisnuita: “Nu stiu daca lucrul asta este spre bine sau spre rau…”

Si mai trecura cateva zile… Incepuse un razboi sangeros cu regatul vecin si in sat venira oamenii regelui, pentru a convoca tinerii in armata. Iar fiul batranului, in pat si cu piciorul rupt, nu fu recrutat…

* * *

In urma cu cateva pericope, aflandu-se in desert, evreii ii cer lui Moshe apa, iar acesta, lasandu-se un pic “purtat de val”, loveste stanca in loc sa ii vorbeasca, anulandu-si astfel dreptul de a intra in Israel.

In pericopa de saptamana aceasta, Moshe le povesteste evreilor cum s-a rugat lui Dumnezeu sa il lase sa intre totusi in tara la care atat de mult a ravnit. Iar Dumnezeu ii refuza intrarea in Israel si i-l arata in schimb, de pe varful unui munte. Vorbind despre acest episod, Moshe foloseste insa o formulare care ridica oarece probleme: “Domnul s-a maniat pe mine, din pricina voastra, si nu m-a ascultat.” [3.26] La prima vedere, acest “din pricina voastra” nu pare problematic, pentru ca s-ar putea referi la episodul din desert, cand evreii au cerut apa. Si totusi, exista o problema. Respectivul episod a fost intotdeauna referit in Tora ca o greseala a lui Moshe, si nu a evreilor. Oare de ce ar dori Moshe, acum, in apropierea mortii sale, sa arunce vina pe evrei?

Raspunsul este ca nu vrea acest lucru. Formularea “din pricina voastra” se refera la o cu totul alta idee, traducerea corecta a variantei ebraice fiind de fapt “de dragul vostru”, “pentru voi”. Iar episodul capata o cu totul alta nuanta si intrebarea se schimba radical: cum se poate ca interdictia ca Moshe sa intre in Eretz Israel sa fi fost de dragul evreilor, pentru binele lor?!? Explicatia oferita de Malbim pentru aceasta aparenta ciudatenie este urmatoarea: daca Moshe ar fi intrat in Israel, chiar in postura de evreu pur si simplu, fara a fi lider, Templul din Ierusalim ar fi fost construit imediat pentru meritele sale, sub directa sa coordonare. Iar un templu construit de Moshe nu ar fi fost niciodata distrus. Si de ce asa ceva nu e bine?!? Pare foarte bine, nu? Sa fi fost Dumnezeu nedrept si sa nu vrea ca Templul sa fie construit pentru totdeauna?!? Evident, absurd! Explicatia este alta…

Poporul evreu insa nu era pregatit atunci pentru un Templu etern. Daca poporul ar fi pacatuit catusi de putin, cum de altfel s-a si intamplat, Dumnezeu ar fi abatut intreaga pedeapsa asupra evreilor insisi, pentru ca Templul nu ar fi fost acolo sa “preia” o parte din mania divina.

Cu Templul din Ierusalim construit de catre altcineva si nu de catre Moshe, Dumnezeu a pedepsit pe evrei in parte prin distrugerea acestui simbol al prezentei Sale in mijlocul poporului, mania divina lovind in primul rand pietre, lemne, aur si argint, si numai apoi pe evrei…

Bineinteles, explicatia nu se poate opri aici… Cateva versete mai incolo, in 4.25-26, intr-un pasaj care se citeste si in dimineata zilei de Tisha Be’Av (cand se comemoreaza distrugerea celor doua Temple), Moshe le spune evreilor: “Cand vei avea copii si copii din copiii tai si vei imbatrani in tara, daca va veti strica, daca va veti face chipuri cioplite, infatisari ale vreunui lucru, daca veti face ce este rau inaintea Domnului Dumnezeului vostru, ca sa-L maniati, iau astazi martor impotriva voastra cerul si pamantul, ca veti pieri de o moarte rapida in tara pe care o veti lua in stapanire…”

In explicatia sa asupra acestui episod, Rashi, marele comentator al Torei, vede in cuvantul “venoshantem” (“vei imbatrani”) o aluzie la cei 852 de ani care ar fi trebuit sa se scurga de la intrarea evreilor in Israel si pana la inceperea exilului (cuvantul “venoshantem” are valoarea numerica 852). Si totusi, exilul evreilor a inceput doar la 850 de ani de la intrarea in tara. Oare S-a grabit Dumnezeu si a fost aprig la manie? Oare (iarasi revin cu intrebarea) a fost nedrept?!? Oare Dumnezeu a decis sa ii trimita pe evrei in exil cu doi ani inainte de data care fusese hotarata pentru acest trist eveniment?

Bazandu-se pe Talmud, Rashi explica insa ca a fost (din nou!) vorba de mila divina. Exilul babilonian a inceput odata cu distrugerea Primului Templu pentru ca evreii decazusera spiritual si adoptasera obiceiurile populatiei canaanite pe care Dumnezeu Insusi le-a condamnat. Daca evreii ar mai fi stat in Israel inca doi ani, decaderea spirituala ar fi fost completa si reintoarcerea ar fi devenit imposibila. Dumnezeu a distrus Templul si a trimis poporul in exil, pentru a nu-i distruge pe evrei…

* * *

Morala – aceeasi ca in povestea cu batranul care spunea “Nu stiu daca lucrul asta este spre bine sau spre rau…”. Ni se pare deseori in lumea aceasta ca lucrurile se intampla intr-o maniera alta decat cea la care ne asteptam. Uneori aflam ca in final “necazul” a fost spre bine, alteori nu. Insa ceea ce este foarte important este ca, indiferent daca aflam sau nu, NU AVEM VOIE SA NE BLOCAM! Nu avem voie sa ne oprim din a trai!

In urma cu aproape noua ani, in Ierusalim, varul meu a alergat dupa un autobuz nr.1 si nu l-a prins. L-a luat pe urmatorul, care insa a trebuit sa opreasca dupa numai cateva statii. Avusese loc – unul din primele dintr-o serie care, din nefericire, continua si astazi – un atentat sinucigas. Autobuzul dupa care alergase el si nu il prinsese era in mijlocul drumului, transformat intr-o gramada de fiare fumegande. Iar el a scapat, poate impreuna cu altii care, poate, alergasera si ei dupa acel autobuz si nu il prinsesera…

Se intampla lucruri nedrepte pe lume. In Israel e razboi si mor oameni, fara sa aiba vreo vina. In tari sarace ale lumii se moare de foame si sete, de boli si mizerie. In urma cu 60 de ani au murit milioane pur si simplu. Vedem zilnic oameni care traiesc bine, desi stim ca nu o merita, iar altii, cinstiti si integri, abia isi duc traiul… Si simtim de multe ori nevoia sa intrebam “de ce?”. Avem poate si dreptul… Insa de multe ori raspunsul nu se obtine, pentru ca numai Unul, sus in ceruri, il stie.

Noi trebuie sa nu uitam, sa nu lasam lucrurile sa treaca pe langa noi, sa nu le “pierdem”. Trebuie sa ne facem datoria si sa ne apropiem, pe noi si pe copiii nostri, de iudaism si de spiritualitate. Asa si numai asa putem merge inainte. Priviti la Israel, care traieste, printre gloante, bombe si atentate comise cu lasitate si cruzime. Priviti la cei care au supravietuit ororii de acum 60 de ani, priviti-i cum traiesc, cu tot ce inseamna acest cuvant mai frumos. Priviti-i cum isi cresc copiii, cum isi mangaie nepotii, uitati-va la ei cum – dupa toate prin care au trecut – mai au puterea sa zambeasca…

Uitati-va la ei si uitati-va la sentinta, aparent atat de nedreapta, ca Moshe sa nu intre in Israel. Ganditi-va la istoria in care evreii ar fi trebuit, dupa aparente, sa se piarda deja de mult! Uitati-va la Israelul de astazi si la viata aceea care pulseaza printre bombe si gloante, sau la Diaspora care pare, dupa toate violentele din Europa, atat de fragila! Uitati-va la puterea din ea, la puterea de a citi printre randurile Torei despre vremea bucuriei si linistii noastre, uitati-va la forta de a spune ca lucrurile vor fi in cele din urma spre bine, uitati-va la versetul din Haftara de saptamana aceasta: “Mangaiati, mangaiati, pe poporul meu, spune Domnul Dumnezeul tau” [Isaia 40.1] Uitati-va la puterea din fiecare din noi si la puterea din noi impreuna! UITATI-VA LA TOATE ACESTEA SI TRAITI !!!

Shabat Shalom!

Share This