În comentariile pe care le-am publicat în decursul anilor pe site-ul DvarTora, l-am citat de multe ori pe un geniu biblic și talmudic, un adevărat gadol hador (gigant al acestei generații), cel pe care lumea iudaică l-a pierdut mult prea timpuriu, fostul Șef-Rabin al Marii Britanii, rabinul lord Jonathan Sacks z”l.
În această săptămână, aș vrea să vă ofer idei dintr-un eseu publicat în urmă cu câțiva ani în scrierile succesorului rabinului Sacks la cârma comunității evreiești din Marea Britanie, Șef-Rabinul lord Ephraim Mirvis. Instalat în funcție în anul 2013, într-o ceremonie istorică la care a participat Prințul de Wales de atunci, actualul rege al Regatului Unit și Commonwealth-ului, Majestatea Sa Charles III, rabinul Mirvis oferă și el, la fel ca și predecesorul său, o erudiție, inteligență și capacitate de sinteză și analiză biblică ieșite din comun.
Desigur, ca și în comentariile anterioare cu idei (predominant) preluate din scrierile altora, reiterez că tot meritul pentru aceste idei aparține în întregime autorului, Șef-Rabinul Mirvis, eu contribuind doar cu traducerea și cu încercarea de elucidare a unora dintre aspectele mai complexe ale eseului. Sper că ideile prezentate aici vă vor face plăcere și vă vor stimula intelectual și spiritual…
* * *
Nu există nicio poruncă în Tora de a rosti o binecuvântare înainte de a mânca.
În această săptămână, pericopa Ekev ne oferă sursa biblică pentru porunca de a rosti o binecuvântare după ce am mâncat – ”Veahalta vesavata uverahta et Hașem Elokeha”, adică ”și vei mânca, și te vei sătura, și vei binecuvânta pe Domnul, Dumnezeul tău” (Deut. 8:10). Acesta este versetul din care este dedusă în iudaism porunca de a rosti Birkat Hamazon (Rugăciunea de după masă).
Talmudul (tratatul Berahot 21a) ne spune însă că rabinii deduc de aici și o altă poruncă, folosind un procedeu de exegeză numit kal vahomer. Porunca dedusă de rabini este aceea de a rosti o binecuvântare și înainte de a mânca ceva, iar modul de deducție este următorul: dacă Tora ne poruncește să binecuvântăm după ce am mâncat, atunci kal vahomer (cu atât mai mult) ar trebui să binecuvântăm înainte de a mânca.
Să reținem aceste porunci și modul în care sunt ele preluate direct din textul biblic și, respectiv, deduse prin kal vahomer.
Tradiția iudaică prevede însă rostirea de binecuvântări și înainte și după studiul Torei, o acțiune pe care iudaismul o consideră a fi tot o poruncă divină. Binecuvântarea rostită înainte de a studia Tora este ”Binecuvântat ești Tu Doamne, Dumnezeul nostru, Regele Univesului, care ne-a sfințit prin poruncile Sale și ne-a poruncit să ne îndeletnicim cu cuvintele Torei.” (Această binecuvântare o rostim și dimineața, înainte de a începe rugăciunea și studiul.)
Tot printr-un kal vahomer – prin acest procedeu de exegeză prin deducție logică – rabinii noștri deduc însă că și după studiul Torei trebuie să rostim o binecuvântare. Iată explicația oferită de Talmud: dacă Tora ne poruncește să binecuvântăm înainte de a studia Tora, atunci kal vahomer (cu atât mai mult) ar trebui să binecuvântăm după ce studiem Tora.
Argumentația talmudică este identică în ambele cazuri. Procedeul exegetic este același: kal vahomer. Însă, paradoxal, sensul deducției este inversat. Oare cum putem înțelege acest lucru?
Când vine vorba de plăcerile materiale din această lume, când ne lipsește ceva – așteptăm cu nerăbdare acel lucru, cu pasiune și trepidație. De exemplu, dacă ne este foame și așteptăm cu nerăbdare o masă, atunci în mod cert suntem recunoscători pentru ceea ce urmează să primim de la Dumnezeu. Însă după masă, recunoștința nu mai este atât de evidentă. Avem nevoie ca Tora însăși să ne impună să-L binecuvântăm pe Dumnezeu după masă, mai ales dacă nu am fost tocmai satisfăcuți cu acea masă sau poate nu ne-am săturat pe deplin. Într-un astfel de caz, deși ”călătoria” a fost mai plăcută decât ”destinația”, Tora impune totuși explicit să rostim o binecuvântare și îsă ne exprimăm astfel recunoștința pentru ceea ce Dumnezeu ne-a dat. Cu atât mai mult (kal vahomer) avem așadar obligația să-L binecuvântăm pe Dumnezeu înainte de masă, ca semn de recunoștință naturală, firească, pentru ceea ce urmează să primim.
În ceea ce privește studiul Torei, lucrurile stau exact invers. Abia după ce învățăm apreciem cu adevărat învățătura. O apreciem atunci când am predat o lecție interesantă, când am avut o sesiune de studiu (havruta) ieșită din comun, sau poate când am deschis singuri o carte și experiența studiului individual ne-a umplut sufletul de bucurie și mintea de înțelepciune. Atunci suntem într-adevăr recunoscători în mod natural, firesc.
Însă înainte de a învăța, înainte așadar de a ajunge la acea culme intelectuală sau spirituală, avem uneori nevoie de ajutor și stimulent. Avem nevoie să fim inspirați, împinși către acel studiu, către acel țel, să fim motivați și încurajați. Înainte de a învăța nu este ușor să simțim recunoștința în aceeași măsură în care o simțim după studiu. Și dacă Tora ne poruncește să-L binecuvântăm pe Dumnezeu înainte de a învăța, adică atunci când nu am dobândit încă acea stare de spirit natural recunoscătoare, atunci kal vahomer, cu atât mai mult, trebuie să o facem la încheierea studiului.
Când vine vorba de plăcerile materiale din această lume, când suntem înfometați sau însetați – privim spre respectivul lucru cu pasiune și anticipație.
Când vine însă vorba de plăcerile spirituale din această lume, recunoștința naturală vine abia după acțiune. Și tocmai de aceea, porunca biblică se concentrează în acest caz pe actul inițial, care are darul să ne inspire și să motiveze către studiu, act fără de care nu am fi putut atinge acea stare de după, în care suntem recunoscători în mod natural pentru ceea ce am primit.
Plăcerile spirituale depășesc cu mult plăcerile fizice, dar sunt și fundamental diferite de acestea. Iar viața este compusă din amândouă, și amândouă trebuie – fiecare în felul ei – să ne motiveze și să ne facă să devenim recunoscători pentru ceea ce Dumnezeu ne oferă. Sau, după cum afirmă și pericopa Ekev într-un alt verset important: ”nu doar cu pâine trăiește omul, ci cu tot ceea ce iese din gura Domnului trăiește omul” (Deut. 8:3).
Șabat Șalom!
Opinii recente